PANA LA OS

Stiu ca  e un timp important pentru mine, un moment in care trebuie sa pricep ca asumarea se face complet sau deloc. Trec prin incercari, dar vreau sa merg inainte pentru ca inapoi nu mai am unde. Mi-am dat foc la punti. Am incetat sa judec ce se intampla la suprafata. Ma intreb de ce se intampla, unde trebuie sa ma uit cu adevarat, unde se afla cauza care genereaza efectele.

In ultima vreme imprejurarile imi sunt ostile, le numesc asa doar ca sa va faceti o idée, dar de fapt nu le consider nicicum. Asta nu inseamna ca-mi sunt indiferente pentru ca imi provoaca suferinta si frica, trec prin momente foarte grele, dar vreau sa ajung la radacina lor nu sa raman doar cu frica si suferinta. Daca se manifesta atat de aprig inseamna ca m-am apropiat, ca sunt in mijlocul vartejului si asta e semn bun. Nu vreau o viata perfecta, asa ceva nu exista, vreau o viata adevarata in care sa-mi invat lectiile si sa ma dezleg ca sa ma pot transforma.

Am decis sa traiesc in lumina si in adevar, in simplu si bun. Nu vorbesc de dragul de-a vorbi, nu insir baliverne aici si nu creez iluzii. Pentru asta trebuie sa scotocesc pe sub toate presurile si sa fac curatenie in toate colturile.

Ziceam mai demult de orientali ca sunt nebuni cand fac legatura dintre un ungher al camerei in care n-ai sters praful si consecintele pe care le poate avea acest fapt in viata ta. Acum imi asum si eu riscul sa ma credeti nebuna, dar sterg toate colturile de praf si in casa si in mine, iar semnul ca sunt pe cale e reactia imediata a vietii.  Cand mi-e lene sa fac asta imediat ma pune in situatii care ma obliga la curatenie.

Deci odata ales drumul trebuie sa te tii de el. Asta am inteles si incerc sa-mi pastrez atentia vie ca sa pot deslusi semnele.

Nu stiu de unde sa incep cu povestea pentru ca sunt multe de spus si toate marturisite de-odata creaza confuzie.

O sa ma refer la cele mai recente intamplari urmand sa ma adancesc acolo unde voi simti.

Despre iarna si casa cea umda am scris, despre dorinta mea sa ies din situatie la fel.

Plangeam si spuneam ca asa nu pot fi de folos, ca stiu ce trebuie sa fac dar n-am putere. A trebuit s-o gasesc cateva luni, sa creez intr-un loc ostil, intunecos, rece. M-am mutat langa geam, si langa calorifer, am cumparat o perdea portocalie care dadea impresia de zi cu soare chiar cand ploua cu galeata, am meditat privindu-mi cimitirul, m-am rugat cu ochii la cer, si mi-am inghitit vaicarelile. Toate au trecut acum ca si cand n-ar fi fost. Suferinta de-atunci s-a dus odata cu clipele in care am ales s-o traiesc. Eu am decis, tot eu am spus gata si viata si-a dat concursul.

Am scris cum am ingrijit fiecare lucru, despre bucuria pe care mi-o aduce noul loc, despre pace, dar in linistea ce se asezase dupa mutare au rasarit alte frici, alte suferinte, semn ca n-am terminat de facut ordine, ca mai sunt locuri de curatat si nu e de joaca cu asta.

Violenta e cuvantul cu care as defini reactiile din jur.

Am fost judecata violent pentru felul in care muncesc. N-am reactionat ostil pentru ca stiu cum ma pun in ceea ce fac. N-am indoieli asupra intentiilor si adevarului meu, deci nu m-am simtit vinovata de nimic. Las oamenilor totala libertate sa se pozitioneze cum vor vis a vis de asta. Unii se amuza, unii se revolta, unii se bucura si altii sufera. Eu sunt aceeasi. Ce pot face mai mult? E calea mea, cu nimic mai buna sau mai rea decat toate celelalte cai. Merg pe ea cu incredere.

Am avut nevoie de reactia asta ca sa ma linistesc, sa mi se spulbere iluzia ca pot face totul perfect, ca pot fi fara greseala. Da, oricat de stupid ar parea, au fost momente cand desi teoretic stiam ca nu se poate, imi doream sa fiu fara greseala, ba chiar imi era groaza ca as gresi. Trebuie sa accept ca e omeneste sa gresesc, uneori e inevitabil. Nu trebuie sa ma simt vinovata daca intentia mea a fost buna si inima mea curata.

Al doilea eveniment a avut proportii mai mari.

Weekend-ul care tocmai a trecut il planificasem inca de acum o luna. Visam la cateva zile de rasfat, fara griji, rasplata pentru toata agitatia dintre timp.

Cu o saptamana inainte incep sa nu ma simt prea grozav. In paranteza spun, mi-e groaza de suferinta fizica. Am experimentat-o in forme extreme, poate tocmai ca s-o accept, dar inca nu ma pot impaca cu ea deloc. Imi doresc cu tarie sa mor subit si sa fiu scutita de mizeria pe care o presupune boala. Prin urmare orice simptom care-mi da perspectiva mersului la doctor ma termina psihic. Mintea mea naste mostri, scenarii inspaimantatoare. Incerc sa raman pe margine, sa ma observ, sa respir, sa ma calmez, sa zic asa ca Alice “e un vis, ma pot trezi oricand”, dar e o frica atat de adanca si de puternica incat nu-i fac fata.

Vineri imi iau suferinta si plec in weekend mascand-o cu un zambet chinuit. Intre timp o veste, cat se poate de neutra in sine, dar care a facut click peste amintirea unui timp foarte greu pe care l-am avut asta vara, ma arunca si mai tare in corzi.

N-as fi vrut decat sa zac singura undeva departe de oameni si sa urlu la luna. Aveam o suferinta de animal pe moarte, repulsie fata de orice atingere, iar pentru ca nu puteam urla de-adevaratelea ma inchisesem intr-o tacere ostila cu care generam ostilitate. In cercul asta vicios realitatea se imbacsise cu o ceata otravitoare gata sa ne termine pe toti. Eram pur si simplu toxica. Am vrut sa fug, dar n-am putut. Pur si simplu ramasesem captiva in propriul meu cosmar, paralizata de frica, furioasa de neputinta, zbatandu-ma ca o musca in plasa paianjenului. Ce povestesc acum nu e metaforic. In mintea mea era asa, ceva din afara mintii imi spunea ca totul e iluzie, dar nu puteam iesi, alegand sa ma lupt intaream monstrii pe care tot eu ii creasem. Erau la fel de inspaimantatori si de reali ca o haita de lupi flamanzi.

Intr-o noapte in care atinsesem apogeul nebuniei mi s-a pus intrebarea potrivita, care m-a salvat. “De ce ma pedepsesti?”

Atunci mi-a fost limpede ca inainte de ai pedepsi atat de nedrept pe cei ce-mi sunt in preajma ma pedepsesc cumplit pe mine. Pe mine nu ma pot iubi asa cum sunt, pe mine ma vreau perfecta, de mine nu sunt niciodata multumita si ma dispretuiesc profund pentru ca pot disparea.

Inainte as fi continuat cu suferinta, acum am vazut clar ca ma pedepsesc degeaba si am zis doar GATA.

GATA asta a fost cuvantul magic care a dizolvat tot. S-a lasat pacea, s-au dus lupii, au disparut simptomele fizice, am dormit bine dupa cateva nopti atat de chinuite.Am vazut cat de absurd e tot scenariul mintii mele

A doua zi dimineata viata stralucea din nou, adica ea a stralucit si cat am fost eu turbata, dar i-am vazut iar frumusetea. Senzatia e greu de descris.

M-am intors acasa vie si curata, recunoscatoare. Trecusem prin infruntarea cu iluziile numite PERFECTIUNE si MOARTE, creatiile eului meu care se chinuie sa supravietuiasca.

Intamplarile nu se termina aici. Asta cu au trait fericiti pana la adanci batraneti inca nu se aplica  pentru ca a urmat o zgaltaiala mai mare decat cele doua povestite la un loc. Dar desprea ea maine pentru ca nu poate fi trecuta nicicum la “si altele”.

31 thoughts on “PANA LA OS

  1. prin suferinte trecem toti. nu stiu daca te ajuta sa iti spun ca la tine gasesc in mod real mereu cite ceva cu care sa alung din intunericurile care ma viziteaza uneori

    • Ma ajuta, multumesc. E atat de bine cand nu ne simtim singuri. Fara sa ne agatam , fara sa cerem sa ni se rezolve problemele, e salvatoare, binecuvantata prezenta cuiva care e cu inima deschisa langa tine.

  2. Dacă aş fi cu adevărat magician aşa cum îmi place să spun că sunt, mi-aş flutura bagheta pentru tine oricând; nu ca să te salvez, ci ca să îţi dau energie să lupţi cu valurile astea care te iau pe sus din când în când.

  3. Lolaaa,

    Mi-ai inseninat de atatea ori ziua si mi-ai transmis atat de multa energie pozitiva…cum as putea sa fiu recunoascatoare ca am intalnit un suflet atat de frumos la momentul potrivit?

    Te imbratisez cu cel mai mai mare drag!!

    Sunt alaturi de tine cumva!

    Laura Ana

  4. “Our deepest fear is not that we are inadequate. Our deepest fear is that we are powerful beyond imagination. It is our light more than our darkness which scares us. We ask ourselves – who are we to be brilliant, beautiful, talented, and fabulous.” Marianne Williamson🙂

  5. hei,

    been there, done that. singuratatea, suferinta si bucuria sunt parti intime din viata. ca si cresterea spirituala, dezvoltarea proprie. eu am incercat meditatia si e o solutia, pe langa alegerea mea de renunta la lucrurile care imi fac rau, cea mai buna. multumesc pentru curajul de a scrie atat de vulnerabilizant despre tine. ma raportez la tine ca la o “sora” de stare. uneori, nu rar, imi validezi trairile. multumesc ca ma lasi sa te cunosc🙂

  6. Sensibilitatea in lumea asta vine cu un mare pret pe care trebuie sa il platim atunci cand lucrurile nu merg bine: durere.
    Atunci cand traiesti cu toate simturile, fericirea poate fi maxima, dar la fel si nefericirea. Oamenii care aleg sa traiasca cu tot ceea ce inseamna fiinta lor, sunt niste curajosi pentru ca, desi teama e groaznic de mare, aleg sa treaca prin tot ce viata le aduce. O sa iesi mai puternica, Lola, si de data asta! Imbratisari cu drag.

  7. Cici, mie sa-mi spui cand ai nevoie de un umar pe care sa-ti pleci capul! Voi trimite spre tine unul pufos si comod, cu toate facilitatile de mangaiere si alintare incluse!

  8. asi vrea sa iti spun ceva destept si nu-mi iese. Dar tu esti maestra in a trai clipa prezenta si a te bucura de ea asa cum e..buna sau rea. Viata noastra e ca un puls: sus-jos. Avem nevoie de jos ca sa intelegem notiunea de sus si numai alternanta asta ne ajuta sa ne depasim fricile, karmele, etc.tot ce iti pot spune este ca atunci cand esti jos sa te bucuri de acea stare la fel ca atunci cand esti sus si sa incerci sa constientizezi acea clipa ( asta e un sfat pe care incerc sa mi-l dau mie insami..nu-mi prea iese tot timpul.o sa treaca

  9. Am cautat cu indarjire cartea despre care tu ne povestisei mai demult…Iubire fara conditii…o cautam dar ea se lasa asteptata….cand am incetat sa mai doresc cu patima si sa ma cufund in calmitate, a aparut….este extraordinara cartea….si tu esti extraordinara pentru ca prin lucruri marunte faci ca firescul sa fie plin de poezie si culoarea……din aceste doua lectii cea cu margelele si cea cu cartea am invatat ca a sti sa astepti fara patima si indarjire este un lucru care trebuie indelung exersat dar care te umple de o miraculoasa liniste….raspandesti iubire si liniste.
    Paste fericit.
    Te imbratisez cu mult drag.Roxana N.

  10. Rascolitor… Te admir pentru curajul de a-ti asuma propria viata! Ma inspiri si pe mine! Si-ti multumesc ca te arati noua asa, in toate aspectele tale; ai pus in cuvinte trairi cu care pe alocuri am rezonat si eu (in acest entry si nu numai)… Am un sentiment ca citind marturisirile tale, ceva se dizolva si in mine, ca un fel de eliberare instantanee, un fel de ardere in urma careia sufletul se curata…Iti multumesc, Lola!

  11. Revin, cu un comentariu referitor la raspunsul lui Dan: eu personal cred (sau ma educ sa cred🙂 ) ca viata este mai degraba o calatorie (un dans, un joc) spre noi insine, iar suferinta face si ea parte din aceasta calatorie…

  12. Lola, ce s-a intamplat cu tine? De ce iti dai voie sa iti faci asa ceva? Este foarte bine ca ti-ai spus GATA! De cand am primit margelele de la tine, am intrat, si ti-am citit postarile, dar nu ti-am scris, nu ti-am spus ce simteam. Dar acum este altceva. Acum este un strigat. Lola, stiu ca stii ca viata este frumoasa. Stiu ca vezi jumatatea plina a paharului. Stiu ca, din toate situatiile in care te pune viata, tu scoti ceva bun, un plus pentru tine, o experienta care iti este pretioasa, pentru ca te-ai mai imbogatit cu ceva. Poate iti suna ciudat, dar daca as fi acum langa tine, te-as imbratisa, si ti-as spune “draga mea Lola, o sa fie bine, o sa vezi!”.

  13. Draga mea draga,
    cad ziduri, in fiecare zi. Am mai spus asta, stiu, dar si mie mi se intampla, acum…( de fiecare data dupa ce port “ionatanele”, se intampla asta…
    Poate ca iesim din coconul in care am stat atatia ani cu buna stiinta… Poate ca viata fara aceste “invelisuri” sau situatii , nu ar mai fi atat de stralucitoare, cum ai spus tu… Dar, eu cred ca toate au un sens care duce undeva …
    Ceea ce conteaza e ca VIATA E MISTO !🙂

  14. draga Lola, sunt aici. si nu sunt singura care iti este alaturi. stiu ca lupta trebuie sa o porti singura, dar suntem aici sa te prindem, in orice moment. mult drag, r

  15. Doamnelor mi-e atat de bine ca existati!
    Da, bataliile astea se dau de unul singur, dar e minunat sentimentul ca in jur exista oameni care te inteleg, care sunt dispusi sa isi infrunte propriile spaime, care iti spun “curaj, sunt aici si stiu prin ce treci”
    Anul trecut am trecut oceanul doar ca sa simt solidaritatea. A fost un drum simbolic dupa care am inteles ca nu e nevoie sa merg atat de departe. Totul e aici, in preajma si depinde de ce vreau sa vad.
    Voi sunteti aici, eu sunt aici. Ne-am intalnit sa ne facem drumul mai usor si nimic nu se petrece fara rost.
    Distantele nu exista, timpul nu exista cand e vorba de dragoste. Nici macar nu conteaza daca ne-am intalnit sau nu in realitate. De fapt ce inseamna in realitate? Clipa asta in care citesc ce-mi scrieti si va raspund simtindu-ma coplesita de dragoste nu e reala?
    Lumina si bucurie!

  16. Câtă iubire e în locul ăsta, în comentariile astea, în femeile astea minunate, pe care tu le aduci împreună fără să-ţi propus asta, Lola!
    Vă trimit tuturor gândurile mele calde.

    • Totul a inceput intr-o noapte cand m-am apucat sa rotunjesc bucatele de lut pentru ca imi era frica si ma simteam singura.
      E incredibil…
      Atata iubire am chemat printr-un gest.

  17. Mi-as dori sa te pot ajuta cumva… si ma gandesc la Cioran care ii povestea cuiva (mai “decazut” decat el), ca viata e frumoasa, ca nu avem nevoie pentru a trai de motive teoretice foarte solide si ca viata se justifica daca iubesti arborii, sau pe Bach, sau orice.

  18. Ma regasesc… ma regasesc in multe cuvinte de-ale tale.
    Si eu simt acum ca-mi trebuie schimbare pentru ca m-am saturat sa ma blamez si sa nu misc un deget pentru ce mi se intampla.. si nu gasesc momentul oportun pentru a-mi spune GATA si de a vedea din nou frumusetea vietii si a lucrurilor.. nu stiu cat voi mai continua pentru ca nimeni nu ma ajuta si stiu ca doar eu trebuie sa ma ridic din prapastia in care am cazut..

    Toate cele bune.. intr-o zi ma voi intoarce in Lisabona, a doua mea casa.. sau singura, ca acum nu mai am niciuna..

    Andreea

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s