INTALNIRI

Ieri noapte a sosit Dan din Romania pentru un scurt popas in drumul lui spre Lumea Noua. L-am asteptat la aeroport. In 8 zile, de-acum, va trece oceanul pentru nu-se-stie-cata vreme si a vrut sa ne vada, sa petrecem timpul asta ramas, impreuna. Intre noi e bine, e curat. Ne-am spus privindu-ne in ochi tot ce aveam sa ne spunem, ne-am recunoscut fricile si ce parea tulbure s-a limpezit.

N-a fost simplu sa ajungem aici, dar am ajuns. Fara sa fie un capat, e doar o portiune dificila de drum pe care am trecut-o. Mergem mai departe. Fiecare pe calea lui si totusi impreuna, pentru ca mereu ne va lega un fir nevazut . Ne-am eliberat, insa nu unul de altul, pentru ca nu era nevoie, ci amandoi de tiparul nepotrivit in care functionam.

Am inima usoara. Azi am plans pana la capat, eliberator, din senin, de fericire, de drag, dar si de tot ce s-a strans si n-am putut plange. Am plans in hohote. Simteam cum se curata tot, cum ramane numai lumina.

Se intampla lucruri. Inca nu vorbesc nimic despre ele pentru ca sunt pe cale sa se petreaca si in faza asta nu-mi place sa ma agit, dar “todo va ficar bem”, adica o sa fie bine. Stiu, am micile mele semne in legatura cu asta, desi par sa nu aiba nici o legatura.

Dimineata am iesit cu Tam Tam pe stradutele din jurul casei. Ma aflam in partea de jos a uneia in panta, asteptandu-l sa termine de mirosit stalpii. Ridic ochii la auzul unui fosnet de (multe) aripi. Din sus-ul strazii venea o femeie imbracata in haine modeste, chiar foarte modeste, dar inchipuiti-va ca purta dupa ea ca pe o trena imparateasca, un stol imens de porumbei zburandu-i de jur imprejur. Cand se oprea din mers toti  se asezau cuminti la sol devenind covor miscator. Cum facea un pas, se inaltau tianandu-se dupa ea.

Vazandu-ma nauca in mijlocul strazii mi-a zambit si mi-a spus “le e foame”. A trecut pe langa mine cu suita, indreptandu-se catre un mic magazin de cartier. Am urmarit-o cu privirea pana a intrat acolo, mareata in hainele ponosite cu doua pasari standu-i pe umarul stang. Celelalte cateva zeci au ramas asteptand afara.

M-am intalnit cu Sfantul Francisc in varianta feminina sau cu insasi viata?

16 thoughts on “INTALNIRI

  1. Lacrimile se curata cel mai bine cu o imbratisare…
    Daca cele exterioare se scurg in eternitate…curatati lacrimile interioare cu o imbratisare.
    In clipe de singuratate,deznadejde…mai citesc din randurile dumneavoastra in speranta de a ma agata de un fir nevazut…
    Sa fie lumina!
    Va imbratisez.

    • Draga Maria
      Firul asta exista, si cred ca ne leaga pe toti pe sub multele si aparentele noastre diferente.
      Nu suntem niciodata singuri.
      Te imbratisez

  2. Nimic nu e intamplator! Cele mai stranii coincidente capata la un moment dat cel mai un simplu si firec inteles.

  3. Vai ce frumos…doamna cu porumbeii..cred ca mi-ar fi stat inima in loc daca as fi intalnit-o. Avem si noi aici in Cluj un domn asemanator, cu haine ponosite, dar cu umerii si palmele locuri de odihna pentru porumbei. Oamenii astia sunt minuni.

  4. De ce-mi place sa te citesc? Pentru ca ma faci sa ma gandesc la cele citite mult timp dupa aceea.Pentru ca esti sincera fara sa fii cruda; pentru ca, ai transformat ca un alchimist toate intamplarile vietii tale, in aur pentru cine te citeste; pentru ca, la tine, toul are parfum fara sa fii dulceaga. Mi-au ramas in minte multe dintre postarile tale, citite nu tocmai recent. Daca ai stii cata putere, cata magie aduna si aduc cu ele cuvintele tale…draga Lola. Ai tot ce-i trebuie unui scriitor. Cuvintele tale sunt libere, nu se simte efortul de a le cauta. Asa cum se spune despre unele actrite ca le iubeste camera de filmat, si pe tine te iubesc cuvintele venind singure in calea ta.

    • Draga Irina
      Sunt coplesita de cuvintele tale🙂
      Multumesc!
      Daca ceea ce scriu are forta, puterea si magia vin de dincolo de mine. Daca ma iubesc cuvintele, dragostea lor se intoarce pentru ca le iubesc, la randul meu. N-as putea scrie niciodata intr-o alta limba.

  5. Am vazut si eu un nene cu porumbei azi. Zona Unirii. Le dadea de mancare si astia erau buluc. Faza mai tare era ca scena se intampla in proximitatea unei statii de autobuz, un peisaj bucurestean cat se poate de gri la o ora destul de aglomerata. Si totusi porumbeii aia erau buluc mai ceva ca in San Marco. Si nenea ala ponosit tare le dadea de mancare si zambea la ei si lumea se oprise si se uita dupa el.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s