BALCIC

 

Balcicul a fost un loc unde mi-am dorit neaparat sa ajung. Aceeasi chemare fara nume, aceeasi nostalgie fara obiect ca si in cazul Portugaliei.

Am ajuns si mi-a placut atat de mult, incat, cand s-a pus problema sa plecam din tara, Balcicul a fost una dintre posibilele destinatii. Emigranti in Bulgaria… Desi, probabil ar fi spus toata lumea ca ne-am pierdut mintile eu m-as fi mutat acolo daca n-ar fi fost viitorul copilului si limba bulgara la mijloc.

 

 

Altfel, m-am indragostit la prima vedere.

Urma sa ma intorc din Vama cu Mariuca si iubitul ei din timpurile alea.

„Hai acasa prin Bulgaria, trecem pe la Balcic” mi-au zis. Un drum alternativ, un pic de aventura? Sunt entuziasmul insusi cand e vorba de asa ceva. Exteriorizez putin dar traiesc tot.

Aveam niste emotii ingrozioare. Dupa punctul de frontiera, pustiu si somnoros la ora pranzului am luat-o pe un drum la fel de prost ca ale noastre, dar ce conta. Pe marginile lui era plin de cantalupi. Mie imi veneau cuvinte unele dupa altele si le notam intr-un carnet sa nu se piarda

 

Te-am ghemuit in miez parfumat de cantalup/ Printre samburi./ Te-am ascuns intr-o incalceala de raze fierbinti si fire moi de bumbac./ Un rege bun, egiptean,/Mi-a imprumutat pisica lui neagra/ Sa te invete rasfaturi/ Cum ar fi rasturnatul cu burta in sus/ La soare./ Iar o inteleapta nevasta de faraon/ M-a sfatuit/ Sa-ti tin inima-n palma/ Dar sa nu strang niciodata pumnul.

Asa-mi treceau prin cap…

 

 

Intrand in oras cuvintele au tacut lasand loc unei stari care nu se lasa exprimata prin ele.

Era atata pace acolo, atata lenesa nemiscare. Marea cuminte, fara valuri, ca un lac mai degraba, avea alta culoare decat la noi. Parca se reflectau dealurile in ea dandu-i nuante verzi. Stradutele in panta, casele albe, micul magazin de unde am luat alune si inghetata le port de-atunci cu mine.

Am prin cutiile ramase in Romania, pe care sper ca voi apuca sa le despachetez intr-o zi, un CD cu ce-am filmat la Balcic. Timpul il va face si mai pretios.

 

 

Ne-am plimbat pe mal, pana la palat, am mancat scoici grozave pe o terasa chiar deasupra marii. Am ajuns intr-un fost sanatoriu, lasat in paragina, napadit de buruieni, cu scanduri batute la ferestre, parca bantuit. Linistea lui de cimitir, ne asteptam sa fie sfasiata de un urlet.  Am coborat pe un tarm izolat si din apa scoteau capetele zeci de serpi. Dincolo de faleza amenajata, natura stapanea salbatica, mai puternica decat oamenii.

Scriind imi dau seama ce intacte imi sunt amintirile din ziua aceea neverosimila pe care mi-o amintesc in cele mai micii detalii, dar pe care mi-e greu sa cred c-am trait-o cu adevarat.