Harta Orasului Suportabil

 

 

Barbatul meu e in Bucuresti si nu se simte prea confortabil. Cred ca e simplu de ghicit cauza. I se pare inacceptabil de urat, aglomerat si inabusitor.

 

Mie, de-aici, mi-e dor uneori, dor din ala cu lacrimi in ochi. Da’ eu iubesc un Bucuresti din bucatele, harta desenata de mine incalca orice topografie. Sunt marcate acolo numai locurile importante sentimental, strazile pe care m-am plimbat de drag, parcul in care m-am pupat prima oara, casele pe langa care am trecut ani de zile iubindu-le pana la ultimul detaliu, felinarele in noapte si cate si mai cate.

 

 

Vreau sa-i fiu ghid dragului meu in Orasul Suportabil, cel pe care l-a fotografiat doua veri la rand, dar nu-si dadea nimeni seama ca e vorba de  Bucuresti. In pozele lui era foarte frumos.

 

Daca harta nu respecta reguli atunci nici cronologia nu are cine stie ce importanta.

 

O sa incep turul de la banca din Cismigiu, aia de langa casa cu aer parizian unde ne placea sa ne inchipuim ca am locui, si in living ar fi neaparat pian ale carui sunete sa se auda din parc. Banca unde ne petreceam noptile fierbinti de vara  mancand sticks-uri cu mac.

 

O sa-l duc in jos, pe bulevard, spre Facultatea de Drept, intr-o sambata dimineata, dupa ce am luat micul dejun la Café Latte. Ne oprim la librarie, rasfoim carti si vorbim de muzica. Nu conteaza ca proprietarul locului manifesta un ingrozitor complex de superioritate. Marfa lui face toti banii.

 

Continuam plimbarea spre Cotroceniul din copilaria mea, cu strazi incarcate de zapada, batute seara de seara, alaturi de o fata simpatica si dogul german al vecinilor de la parter. Privim prin ferestre case boieresti cu tavane inalte, strabatute de grinzi maronii, cu arcade si mobile masive. Traversam strazile aceluiasi cartier in dupa-amieze lenese de august cand se aud doar gugustiucii si aerul miroase a praf stropit, iar curtile adanci dau putina racoare. Coaforul in care m-am tuns a la Mireille Mathieu, imediat  dupa moatea mamei, e acum o ruina, doar pe geam se mai vede vag scrisul albastru cu contururi albe .

 

 

Pe inserat, am lua cina la Pergola, carciumioara din dealul Filaretului, haladuind pana acolo prin ramasita de Bucuresti scapata de buldozere, dar mancata serios de paragina.

 

Stiu o trecere. Cum urci spre Mitropolie, pe partea stanga ajungi la ultima casa de pe deal. Pare mica, dar nu e. Inainte de ea sunt niste tufe care mascheaza pasajul cu pricina. Trebuie coborata o scara…dar nu va spun mai mult ca as strica bucuria curiosilor. Locul trebuie vazut nu povestit.

 

Zambaccian – o alta strada pe care am trece. Refugiul nostru din pauzele de pranz, in masina parcata la umbra, loc de vise si planuri, de cumintenii si taceri rontaind Poc Poc.

 

Casa din Washington e la doi pasi. Am scos-o din paragina si imi umple sufletul ca-n basmul cu fata mosului si fata babei cand cuptorul curatat ii dadea copilei cele bune placinte calde (salivam mereu la partea asta si mi le inchipuiam alivenci pline de branza ca la bunica). Trebuie s-o vedem!

 

 

As mai reface alaturi de el drumul din Aviatiei  pana pe Aviatorilor, neaparat intr-o dimineata insorita de octombrie cand lumina e mieroasa si ziua are promisiuni. A fost calea mea invatata piatra cu piatra.

 

In trei locuri as mai manca: la Belle époque, inele de ceapa si spanac cu oua, chiftelute de pui, la Baba pe Eminescu si specialitati libaneze, la Coin Vert.

 

Ne-ar da lacrimile in Poet Buzdugan unde el a crescut fericit.

 

Mi-ar placea, in final, sa raman putin singura la fereastra fostei mele camere de la etajul opt, sa vad Bucurestiul din noptile cand invatam si afara se auzeau tramvaie sau trenuri, cand aerul mirosea a gudron iar luminile tremurau, dandu-mi senzatia ca orasul respira.