De-a lungul timpului ne insotesc ingeri, uneori ne saruta pe frunte, alteori ne ating cu aripile. Fiinte dezlegate de greutatea materiei plutesc printre noi mai ales atunci cand ne credem singuri pe lume.
Pentru ei am facut margelele astea si pentru o femeie care acum e trista.
Ni se ararta ingeri
Sa ne aminteasca despre miracolul vietii
Cand pleaca, in loc de lacrimi
Le putem darui inima
Ma apropii de oameni pana le simt rasuflarea calda langa ureche. Muzica ne inveleste in catifea si ne invarte pana nu mai stim unde suntem. In aer plutesc iluzii. Noaptea trece repede dizolvandu-se intr-o dimineata luminoasa. Iubesc zorii zilei. Strazile din Bairro Alto pastreaza inca urmele petrecerii. Cei de la salubritate le spala cu jeturi puternice de apa. Intr-o ora, doua nu se va mai cunoaste nimic.
Merg cu Kitten si ne bucuram cand tacut cand vorbit. Iti dai seama ca 12 decembrie 2009 e o zi care nu va mai fi niciodata? M-a trezit cu vorbele astea. Totul in jur a devenit viu, pretios. Oboseala si o oarecare durere de cap ne fac sa mergem la cafeneaua noastra din Baixa pentru micul dejun.Lume dezmeticindu-se, smooth jazz, fotolii confortabile, ceai verde, cafea si sandwichuri. Detaliile sunt delicioase.
Vorbim, vorbim, vorbim…intre cuvinte e o liniste plina de fluturi colorati. Timpul se face fluviu de ciocolata calda sau de orice altceva cu textura fina, moale, fluida. Ne duce, dar nu ne intrebam incotro. Cui ii pasa daca mai e ceva dincolo de clipele astea?
E deja dupa-amiaza. A fost cel mai lung mic dejun.
Dimineata vazusem niste rochii mortale intr-un magazin.
Hai macar sa le probam!
Aratam absolut divin in ele si hotaram unanim ca sunt, clar, genul “piesa de rezistenta” care ne vor scoate mereu din incurcatura cand va fi sa mergem undeva imbracate misto, deci trebuie neaparat luate.
Cu ochi stralucitori si rochiile in sacose ne indreptam spre gara. Soarele ne mangaie ca pe niste copii buni.
Kitten a cumparat capsuni asortate la pantofii ei de lac. Le mancam in tren cu bucurie, cu pofta, cu toate simturile.
Am vorbit despre oameni, despre viata si moarte, despre alegeri, despre momentul potrivit si prea tarziu, despre minciuni, vina, relativitea adevarului, despre dragoste si absenta ei, despre cuvinte si taceri…
Am vorbit cu tata, am plans si l-am iubit din toata inima.
Drumul pana in punctul asta a fost atat de lung, de greu uneori, dar linistea pe care o simt acum e singura masura a faptului ca a fost drumul necesar. N-as schimba nici o zi din viata mea. S-a construit, asa, clipa dupa clipa unduindu-se pe ritmul unei melodii pe care o aud doar cand e multa liniste. Cum s-o schimb, pe ce altceva?
Tata se simte vinovat ca nu a fost un parinte suficient de bun, dar ii sunt recunoscatoare si i-am spus asta. Imi este cel mai potrivit parinte, daca a fost dat sa fie al meu. Putem face scenarii, putem sa ne dorim tot felul de lucruri, dar realitatea e cea care e si nu trebuie judecata. Singurul punct unde avem posibilitatea sa intervenim e prezentul, deci ma concentrez aici alegand, fiindca pot face asta. Pare cel mai neinsemnat dar, multi nu-l vad cautand prea departe. Unde?
Totul e aici. Regretele pentru ce s-a petrecut ca si frica de ce poate veni sunt inutile. Trecutul si viitorul reprezinta proiectii ale mintii, nimeni nu le-a experimentat ca atare. Cu toate astea pendulam dintr-o parte in alta, stand prea putin acolo unde se petrece viata de-adevaratelea. E prea multa durere si frica in dute-vino-ul nostru, iar eu m-am saturat, vreau sa traiesc, vreau sa simt nu sa conceptualizez, vreau sa fiu libera de toate tampeniile cu care mi-am umplut multa vreme capul.
Ma duc sa dansez in Bairro Alto…
Stiam ca azi va fi soare.M-am uitat pe net la pognoza si intr-un lung sir de zile ploiaoase joi 10 decembrie stralucea fara urma de nori.
Mi-am facut ceaiul, am lucrat iar pe la pranz deja simteam ca trebuie sa ies. Intrebam daca bicicletele zboara. Normal ca zboara. Cel putin a mea…
Imi bate inima ca nebuna si ma pierd intr-o ameteala fericita. Simt ce forta uriasa ma pune in miscare. Alta data imi era frica de ea, acum stiu s-o folosesc. Lumea e un imens monagne russe. Am bratele dezgolite. Briza rece imi atinge pielea, dar din interior vine atata caldura. Oceanul straluceste ca spinarea unui dragon, valuri uriase, transparente, destramandu-se undeva sus, in cer, cad ploaie peste stanci.
Merg spre Guincho. Sunt singura pe drum. Gasesc plaja salbatica, pustie, numai a mea. Tremurul din stomac se inteteste. Aici e locul revelatiilor, aici am zburat pentru prima data, aici…
Sunt pe nisipul ud si tare, netezit de valuri. Nu-mi place sa alerg, raman fara suflu foarte repede, dar acum asta simt sa gonesc de nebuna. Run Lola run…Alerg dar nu mai fug. Alerg privind in zare, alerg privind oceanul. Soarele ma incalzeste. Din interior simt aceeasi caldura ca si cum ar fi soare si-acolo
Am ajuns la celalalt capat fara sa ma opresc. Nu stiu cat a durat, dar sunt aici, la ultima stanca de pe plaja. Ma catar pe ea, las vantul sa ma mangaie. Stau asa, suspendata…Cine sunt? La intrebarea asta nu raspund niciodata pentru ca nu stiu.
Alerg pana la bicicleta, ea ma duce inapoi spre oras.
Oamenii imi zambesc, ma privesc in ochi si nu le vine sa creada ca pot zbura. Ii incredintez ca ce vad e real. Le mai spun ca doar trebuie sa-si deschida aripile.
Merg cu bicicleta pe langa ocean. Mai nou imi plac iesirile noaptea, spre Estoril. Urc in viteza o panta la capatul careia se deschide esplanada. Limitele ei nu le mai disting decat vag in intuneric. Aici nu exista balustrada si ma gandesc mereu la posibilitatatea caderii in gol. Daca n-as mai lua curba, daca as trece linia? Prabusire sau zbor? Mie mi-ar placea zborul. Virez la stanga, acolo unde intrebarile se termina.
Pedalez si vantul imi spulbera gandurile. E bine. Sunt prietena cu drumul, cu intunericul, cu steaua al carei nume nu-l stiu.Ma nauceste viata. Realizez ca raspunde generoasa la imperativul meu “quero mais”.
Acasa e atat de frumos. Arde lumanarea parfumata pe care mi-a cumparat-o Kitten azi. Miroase a mirodenii de pus in vin fiert. Sunt bile insirate peste tot la uscat. In ultimul timp ma prinde ora 4 dimineata lucrand pentru ca nu vreau sa ramana nimeni fara cadoul de Craciun. Iar am parte de nopti febrile. Nu ma simt obosita. Gasesc energie pentru tot .
Vine o vreme cand toate se coc desfacandu-se simplu din invelisul care le-a tinut pana atunci captive si protejate.
Intr-o zi m-am vazut asa.
Coaja in care vietuisem a crapat lasand la vedere un miez pulsand ce semana a inima, dar nu era inima, semana a fruct dar nu era fruct. O forma oarecare, ceva primar, viu, organic, fiind, fara orgoliul frumusetii, inteligentei si al altor atribute omenesti.
Ceva inotand ca un peste, zburand ca o pasare, odihnindu-se ca o piatra.
Simpla bataie din aripi a unui fluture, poate genera o furtuna in cealalta parte a lumii.Margelele astea erau gandite sa arate altfel, dar pur si simplu n-au vrut sa fie ale acelui timp cand Veronica suferea.
Au venit dupa sase luni, au venit cand trebuiau sa vina…
Emailul tau nici nu putea sa ajunga la mine intr-un moment mai prielnic. Iti multumesc mult pentru ca mi-ai scris! Zilele acestea te-am avut mereu in gand si da, chiar la margele ma gandeam in ultimul timp – ca sa vezi coincidenta! 
Am doar un mic amendament de facut, daca se poate. Daca acum 6 luni am fost lovita destul de rau pe toate planurile si nu gaseam mai nimic in jurul meu care sa imi redea zambetul pe buze, Dumnezeu le-a aseazat pe toate, fara ca macar sa ma astept la asta, mi-a adus atata bucurie in viata si atata multumire incat ma copleseste. Astazi sunt foarte fericita pentru ca am ales sa nu imi mai fac iluzii si sa astept sa se intample una sau alta, ci sa iau exact ceea ce mi se da sa traiesc in clipa respectiva – fie bine, fie rau.
PS: am recitit emailurile schimbate acum cateva luni si randurile mele imi par ale unei straine. Nu o mai cunosc pe acea Veronica din tot ce am citit, am ramas pana la urma blocata in urmatoarele cuvinte, scrise de tine:’Te imbratisez cu drag si vreau sa te simti fericita doar pentru ca esti.’ – SUNT.
Am devenit o ciudata, iar lumea mea e una rupta de realitate. Asa imi spun oameni care cica ma cunosc demult. Ingrijorarea lor e un pic amuzanta, dar o inteleg. Nu mai sunt in confortabila zona de lucruri stiute si etichetate. Au ramas cu etichetele in mana. Nu stiu exact pe care sa mi-o lipeasca de frunte. Asta cu ciudata e cea mai la indemana pentru ca e suficient de vaga si in acelasi timp suficient de clasificanta.
Nu ma supar pentru ca indiferent de ce fac sau cred vor fi mereu oameni sa judece. Intr-un fel ma bucur ca in loc sa-i las linistiti si plini de certitudini ii pun pe ganduri. Azi se gandesc la mine, dar maine sper ca vor trece mai departe si se vor gandi la ei. O mica indoiala poate face zidul convingerilor sa crape iar pe-acolo intra lumina.
E tot ce conteaza. Eu imi vad de treaba mea si-atat.
Nu e nimic de castigat, nimic de pierdut, nimic de tinut pentru mine. Ma duc cu viata…
Mi-e frica de tine, mi s-a zis. Ti-e frica doar de tine, am gandit.
Fricile se dizolva cand treci prin ele. Poate vor fi oameni sa spuna “lasa, va fi bine”, dar si ei se ascund dupa propriile spaime. Eu nu spun nimic pentru ca nu cred in bine si rau.
Nimeni nu poate ajuta pe nimeni cand e vorba de asta. Suntem 100% pe cont propriu.E necesar sa murim ca sa traim iar. Cine sa moara in locul nostru?
Vorbesc de moartea ego-ului nu de cea fizica. Cand dispare identificarea cu ceea ce credem ca ne defineste dispare si frica.
Margelele Silviei sunt poezie. Eu n-am folosit cuvinte pentru ca cele ale lui Kahlil Gibran se alatura tulburator, dar m-am jucat cu simboluri.
Veti fi împreuna când albele aripi ale mortii va vor spulbera zilele.
Ah, veti fi împreuna chiar în memoria tacuta a lui Dumnezeu.
Dar sa lasati spatii în împreunarea voastra.
Si lasati vânturile raiului sa danseze printre voi.
Iubiti-va unul pe altul, dar nu incatusati iubirea:
Mai bine lasati o mare miscatoare între tarmurile sufletelor voastre.
Umpleti-va unul altuia cupele dar nu beti din aceeasi cupa.
Dati-va unul altuia din pâinea voastra dar nu mâncati din aceeasi felie.
Cântati si dansati împreuna si fiti bucurosi, dar fiecare din voi sa fie singur,
Ca strunele lautei care stau singure, desi vibreaza cu aceeasi muzica.
Daruiti-va inima unul altuia, dar nu spre pastrare,
Caci numai mâna Vietii va poate încapea inimile.
Si stati împreuna, dar nu prea aproape unul de altul.
Caci stâlpii templului stau unul de altul departati,
Iar stejarul si chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.” (Kahlil Gibran, Profetul)
Vladimir a implinit duminica 14 ani.
I-am daruit viata si i-am aratat lumea asa cu e.
I-am spus ca totul se schimba, ca nimic nu e sigur, ca ne putem salva prin iubire, dar intai trebuie sa acceptam.
Bucuria adevarata nu are ca revers suferinta. E nevoie de o inima clara. Nu exista cruci de carat in sparte si nu exista vina.
Ne trebuie doar incredere.
Nu suntem singuri si separati, dar nici nu putem iubi cu adevarat pana nu ne recunoastem ca egali.
