De fapt numai pentru ei am ajuns acolo.Ii stia Alex si mi-a spus ca n-o sa-mi para rau.Taraful Cleante!

Nu numai ca nu mi-a parut rau, dar am plecat mult dupa miezul noptii cu inima plina, bogata.

Doamne, ce binecuvantare sa intalnesc oameni daruiti cu bucuria de-a fi, cu ochi negri in care straluceste Viata! Asa e Marian Cleante. Daca la inceput m-a fermecat cu vioara, cand am stat de vorba m-a cucerit cu bunul lui simt, cu umorul subtil prin care filtreaza lumea, cu pasiunea pentru ceea ce face,  si cu povestile. Ne-a zis cum a cantat el pe tot Pamantul asta cu mari artisti, tigan fara sa stie tiganeste, cum il trimitea tanti Romica(Puceanu) sa-i aduca pulovarul de sus din camera.

Cand vorbea de fiu-su se lumina tot. Fusese si el acolo, o trestie de baiat frumos,plin de har. In timp ce cantau se isca intre ei ceva ce-mi taia respiratia. Era dragoste,  pura ca la inceputul inceputului.

As fi vrut ca noaptea sa nu se mai termine, dar odata trecuta mi-a  vindecat inca  un coltisor de suflet. Nimic nu alina mai tare decat bucuria si dorul puse intr-un cantec

O gasesc de fiecare data mai femeie, mai inteleapta, mai priceputa intr-ale vietii. Acum am stat la ea, intr-un apartament de la ferestrele caruia se vede tot orasul. Mi-a pregatit ceaiul si micul dejun in fiecare dimineata, iar de cate ori am mancat acasa m-a uimit cu felul in care gateste-simplu, sanatos, gustos.

Imi plac: dulapul doldora de haine colorate, micile nimicuri femeiesti care-i umplu cutiile, cerceii cu pene, rujul rosu aprins, pantofii trazniti, parfumurile dulci-otravitoare, unghiile ca niste bomboane, felul in care isi tine casa curata si viata limpede, dar peste toate completa ei acceptare de sine. Maria mi-a aratat mereu ca a te iubi nu e un gest egoist, a te pretui nu e lipsa de modestie, a te respecta e vital.

S-au schimbat multe. Totusi cate ceva a ramas la fel: casa batraneasca,murmurul satului, dealurile. Timpul le-a lasat in pace si-mi trezesc amintiri. Iarna a furat verdele, e vreme de stat pe langa foc. Din cosurile caselor se inalta fuioare de fum facandu-ma sa-mi inchipui incaperi calde mirosind a gutui.

La noi soba e fierbinte si tare-mi place sa-mi lipesc spinarea de ea, sa stau asa fara ganduri bucurandu-ma de fierbinteala.

Pe rafturile camarii stralucesc stins borcane cu zacusti, dulceturi si compot. Merele se incretesc in racoarea pivnitei concentrandu-si parca gustul dulce-acrisor sub obrajii ca de bunica. Butoaiele cu vin si muraturi stau cuminti, pline de promisiuni, in penumbra.

Afara e soare, pamantul inghetat ma lasa sa umblu prin curte fara sa ma umplu de noroi. Livada e amortita, in sera sunt ramasite ale plantelor de anul trecut, vrejuri uscate de-o stranie frumusete, asa cum se vad in lumina filtrata de peretii semi-transparenti. E atata gratie in orice, atata viata!

La capatul curtii e locul pentru pasari si animale. Curcani rotofei, gaini, rate lesesti numai bune de pus pe varza, purcel, o iapa cu manzul ei. Vietati misunand de colo colo dandu-mi senzatia de abundenta, de gospodarie temeinica.

Tata mi-a pregatit sa iau cu mine un lighean urias cu miez de nuca, prune si rosii uscate, telemea de capra plus inca multe alte bunati. Tare mi-e drag, tare pretuiesc darurile astea simple, ale pamantului, de la el. Sunt sfinte toate roadele si binecuvantati cei care le cresc.

Duminica seara, am intalnit femeia ce mi-a fost daruita de Viata ca sprijin, atunci cand nu ma mai puteam descurca singura -Mikka.

Venind de la Comana ne-am dus s-o luam cu masina. O invitasem la seara de sushi in casa Mariei. Cand ne-am vazut mi-a venit sa plang de bucurie. Mi se parea ireal. Vocea blanda care ma ghidase de-atatea ori avea un chip luminos acum.

Maria, mereu surprinzatoare, cu nenumaratele ei talente, ne-a facut sushi de vis si ne-a dat vin usurel, cu gust de fragi, numai bun sa inteteasca veselia. Pana tarziu in noapte am povestit. Ardeau lumanari, tainele lumii se lasau contemplate, iar noi, trei femei, recunosteam magicul firii si ne bucuram.

Daca vreti s-o intalniti pe Mikka cititi si onorati invitatia de mai jos:

CALATORIE PE PODUL CURCUBEU

Ati mai facut asa ceva si in alti ani, nu-i asa? Cate si care s-au implint? Cate si care mai sunt inca pe lista?

Si oare de ce inca mai sunt acolo “teme” mari de implinit?

Cum sa fac sa imi vad visele implinite?

Si oare cu ce vin acum eu – cel care cer -  sa dau in schimb? Ce aduc lumii in dar, ca sa primesc la randul meu?

Cine sunt eu, cel care incepe noul an?  Cum sunt, fata de cel de anul trecut? Cum vreau sa fiu in acest altfel de inceput?

Acestor intrebari le vom raspunde impreuna, facand inca un pas in Calatoria pe Podul Curcubeu.

Vom descoperi cum am progresat in ultimul an, ce am acumulat, ce am primit su cum ne-au construit experientele, oricum ni s-au parut ele (“bune” sau “rele”).

Si vom descoperi noi moduri de a relationa cu lumea in care revenim, dupa momentul de bilant de la sfarsit si inceput de an.

Plus inca noi instrumente de putere, ca sa traim in destin, nu in soarta…

Cu joc, desen, respiratie si o aducere a unei Viziuni. Calatoria asta va cere un tovaras de drum: o piatra. Va invitam sa va aduceti piatra – una nu prea mare, pe care sa o puteti tine in mana.

Si mai aduceti inca: haine comode – posibil sa doriti sa stati pe perne-, sosete groase, buna dispozitie, dorinta de a fi o zi pentru voi insiva….

Pentru a pune semintele implinirii dorintelor voastre, in noul an, aduceti o mana de… seminte. Poate fi grau, porumb, fasole, seminte de floarea-soarelui, linte, orice doriti. Sau flori uscate ori stelute ori praf de stele ori bomboane mici…

Vom face toate acestea impreuna, intr-o noua Calatorie pe Podul Curcubeu.

Data:  29 ianuarie 2012, orele 10 – 18, cu o pauza de pranz si pauze de confort.

Locaţie: Centrul de dezvoltare personala a copilului ,,DISCOVER ME”, Bucuresti, Str. Constantin Noica nr.130, sector 6 – (aproape de Podul Cotroceni, UNEFS – Universitatea de Educaţie Fizică şi Sport  şi Disco Calise). Harta, aici: http://discover-me.ro/contact

Contributie: 100 RON

Despre oameni vor fi toate povestile, despre prieteni noi si vechi, despre femei extraordinare.

Sunt fericita sa ma regasesc intr-o…cum sa-i zic fratiei la feminin? Ma rog, intr-un cerc de uluitoare Eve.

O sa incep cu Dana. Am cunoscut-o acum doua veri. Ea m-a dus la Comana, la Casa Poetului pentru prima oara. Atunci amandoua eram musafiri pe-acolo. Intre timp multe s-au intamplat si am regasit-o gazda.

Impreuna cu Ionut, sotul ei, au inaltat Moara de Hartie chiar pe Dealul Morii din Comana. M-am dus sa-i vizitez, sa vad visul lor implinit.

Duminica trecuta ma trezesc dis-de-dimineata, dau gata, cu Mariuca, ceaiul din ceainicul roz, dar abia dupa pranz suntem pregatite de drum. O sun pe Dana sa ne explice cum ajungem. Imi spune “ai sunat la fix, tocmai m-am intors de la biserica”. Asa frumos si asezat mi-au sunat vorbele ei de femeie care tine randuiala.

Am ajuns pe Dealul Morii. Aerul e curat si rece. Lumina se face mierie anuntand ca soarele se va duce curand la culcare. Miroase a camp si a fum. Dragii mei prieteni ne asteapta cu ceai, mere, placinte si povesti in jurul unei masute rotunde, de lemn vechi. Pe urma ne arata comorile din Moara si ne invata sa tiparim asa cum se facea demult. Simt ca au atata dragoste de viata si de frumos. Oamenii astia zidesc.

Dana e deja de-acolo, de-a locului, puternica, in ciuda fragilei ei aparitii, priceputa cand imi vorbeste de gradina, de flori si legume, dragastoasa cu hartia(in special cea cu busuioc), increzatoare in ce va fi sa vie.

Binecuvantata sa le fie truda!

Cand s-a lasat inserarea si un frig aprig, a sunat-o pe tanti Marioara sa vina sa ne deschida casa lui domnu’ Gellu.

Misterios e ceasul cand noaptea abia s-a asternut, dar lumea nu e inca linistita. Mai ales la tara se simte ceva-ul ala in aer si-mi da falfairi de fluturi in stomac. Pe asa vreme am intrat in curte. In casa ardeau luminile peste tot. Mi-am inchipuit ca dragul de el, ne va iesi in prag, tinand in brate o pisica. Parca-i auzeam vocea. Dar casa era goala si tare frig inauntru. Nu, nu m-am intristat. Am privit cu luare aminte, cu nesfarsit drag. Poetii nu mor niciodata, se joaca doar de-a v-ati ascunselea cu noi.

Ne-am luat ramas bun si ne-am intors in Bucuresti. Restul serii l-am petrecut cu Mikka, dar despre ea data viitoare

Timpul trece repede. Mai am doar doua zile de stat aici, doua zile pline in care nu stiu daca voi apuca sa ma asez prea des la calculator. De fapt ce imi trebuie calculator cand ne putem intalni si imbratisa in realitate?

Va astept MIERCURI, LA 7, la READERS CAFE!

Din motive organizatorice v-as ruga sa-mi confirmati venirea, aici sau pe lolafactory@gmail.com

Am un neam puternic, radacini bune. Cred ca e prima oara cand i-am primit pe toti in inima mea cu adevarat, cand i-am imbratisat cu toata dragostea si le-am multumit ca exista. Ii duc de-acum cu mine: usori, nemuritori, sublimi…

O alta prezenta draga mi-e tata. Ne-am plimbat, am povestit sau am tacut, am baut ceai, ne-am amintit cate-n luna si-n stele, am fost in piata manati de aceeasi pasiune pentru roadele pamantului.

L-am regasit pe Alex. Desi viata ne-a tinut departe unul de altul, odata apropiati e ca si cum n-am fi fost niciodata despartiti. Asa simt. Exista ceva, o stare in care nu e nevoie de cuvinte, o stare in care ne recunoastem instantaneu frati. E bine. Totul e bine asa cum e, nu-mi mai fac griji.

Pe la pranz am parasit Campulungul pornind spre Barlad. In apropiere de Roman ningea cu fulgi mari, pufosi, din cei pe care ai vrea sa-i prinzi pe varful limbii. Ninsoarea a venit ca un dar. Ma simteam de parca ar fi fost ajunul Craciunului. Tot drumul am legat panglicile caramizilor aurii, furisand priviri pe geamul masinii catre campurile albite,  iar inima mea izvora dragoste. Veneau valuri de multumire, de recunostinta, de fericire fara motiv, de mirare. Parca as fi vazut lumea pentru prima oara.

Am ajuns acasa la tata pe inserat. Silvia, sotia lui, ne-a asteptat cu drag, cu lacrimi in ochi, cu masa intinsa. Am mancat un bors moldovenesc cum numai ea stie sa faca, fasole batuta cu salata de varza acra, zacusca si alte bunatati pe care le-au scos din camara.

Ce norocoasa sunt sa-i am pe toti si sa simt atata iubire!

Mi-e dor de Claudio, un dor sfasietor. As fi vrut atat de mult sa fie cu mine. Si Vladimir imi lipseste, dar nu ma simt intre lumi ci mai degraba cred ca toata lumea e a mea. Cu iubire, cu dor, cu lacrimi, cu sperante, cu zambete si atatea inimi batand lumea asta mare e intreaga a mea!

Zori cu aer inghetat mirosind a brad, casa calda, focul troznind in sobe, Nana incalzindu-ne sarmale, bunica plina de duh si veselie. Sunt ani buni de cand n-am mai fost cu totii sub acelasi acoperis.E atat de bine!

Oboseala lungului drum a disparut ca prin farmec. Sunt acasa, acasa al inimii mele.

Cu liniste, cu bucurie, cu incredere, vin. Initial renuntasem si eu, dar iubitul mi-a suflat in aripi si mi-a zis du-te ca acolo trebuie sa fii. Da, plecarea asta mi-e rostuita asa ca mi-am facut bagajul si o iau din loc.

In Bucuresti voi fi abia pe 14 ianuarie. De la aeroport, maine seara,  plec direct la Campulung, la bunica.

Am mai planuit o zi si-un loc sa ne intalnim. Cui e drag sa bem un ceai impreuna, pe 18 ianuarie la Reader’s Cafe, e mai mult decat asteptat. Am vorbit cu prietenii mei care au minunata cafenea, dar n-am intrat prea mult in detalii,  asa ca voi reveni cu ora, adresa, etc,  atunci cand le am.

Va imbratisez cu dragoste! Pe curand!

Desi nu-mi incep diminetile deschizand televizorul, azi asa am facut. Ma uitam la un documentar cu obiceiuri de Boboteaza din Bucovina mea draga. Ritualuri pagane, ritualuri crestine, impletindu-se atat de strans ca nimeni nu mai stie exact sa le deosebeasca.

Ce-a fost la inceput? Cred a fost doar inima curata a omului cautand sa se faca una cu inima lui Dumnezeu.

In sufletul meu doritor de acelasi lucru s-a aprins o flacara mica, jucausa care ma indemna sa sarbatoresc ziua de azi, sa ma duc la apa, sa ma botez din nou, sa ma curat, dar sa si sfintesc, ca-n noi e toata puterea.

Din batul gata rupt in doua, pastrat, nu stiu de ce, o gramada de timp in geanta cu culori, si dintr-o bucata de sfoara am facut o cruce. Am impodobit-o cu plante frumos mirositoare, iar mai incolo, pe inserat, i-o voi da oceanului spre sfintire , spre multumire, ca multe m-a mai invatat si multa alinare mi-a adus.

Am aprins lumina, m-am rugat, si-am plecat sa umplu o sticla cu apa din rau, sa sfintesc casa cu ea.

Dupa ce-am hranit porumbeii m-am dus pe un mal mai singuratic, unde sa fiu doar cu raul. I-am multumit si mi-am cerut iertare pentru toate gunoaiele pe care i le aruncam zilnic. A stralucit splendid aratandu-mi ca e viu in ciuda tuturor neajunsurilor. Am umplut sticla si m-am intors acasa.

Am tinut apa langa inima pentru ca de-acolo izvora dragoste cu fiecare bataie. Se lasase tacere adanca si sfintenie in casa. Mi-am incheiat rugaciunea si m-am dus sa ma spal pe maini, pe fata, cu apa din rau.

Cu mainile caus, pline de apa, indreptandu-mi-le catre fata am avut un moment de panica. Imaginile gunoaielor, carpelor, ghemotoacelor de tot felul care zaceau dezgustatoare la mal, mi-au trecut dinaintea ochilor. Apa asta e murdara, nu pot sa-mi spal fata cu ea – asa mi-a sunat in minte. Eram gata sa renunt, insa mi-am dus gestul pana la capat, de trei ori.  Ma indoiam serios de mine, de puterea mea de a sfinti, de a transforma prin binecuvantare, si mi-era frica. Cine sunt eu? Cine sunt eu sa pot toate astea?

Inima, pe care mi-o strivisem intre coaste, a batut bucuroasa si mi-a zis “Esti copilul Vietii, si poti, poti face toate lucrurile pe care vrei sa le faci, puterea ta e infinita, nu te mai indoi”

Apa sunt eu. Gunoaiele de care ma tem sunt proprile-mi resturi.

Nu neg murdaria, nici cea vazuta pe malul apei, nici cea din multele mele ganduri. Nu spun ca nu exista, dar stiu ca la fel de reale sunt magia, miracolul, sacrul si  toate stau intr-un superb echilibru

O margica de foc invelita in apa…iar eu calatoresc pe rotunjimea ei prin Univers. Uneori imi place sa ma duc, cu puterea imaginatiei, in adancuri, in miezul moale, fierbinte al Mamei noastre, in magma frematanda, acolo unde isi tine inima de lumina, care pulseaza odata cu toate inimile.

E atata frumusete, atata viata ca-mi vine sa plang.

It’s written on the wind
It’s everywhere I go, oh yes it is
So if you really love me
Come on and let it show

Amalia canta despre lucrurile simple care fac o casa/o viata fericita – vin, paine, supa, prieteni in jurul mesei, pereti proaspat varuiti, miros de rozmarin, trandafiri, luna batand in fereastra, soarele primaverii, promisiunea unui sarut, doua brate deschise in asteptarea ta.

E vorba de imensa bogatie pe care ti-o da faptul ca esti multumit cu ceea ce ai. Claudio mi-a spus cu putin timp in urma – ar fi frumos sa ne incepem ziua intrebandu-ne 3 lucruri esentiale: Am adapost? Am ce manca azi? Am parte de dragoste?

Daca raspunzi  afirmativ la cele 3 intrebari atunci bucura-te si traieste, doar traieste fara sa mai alergi dupa nimic. Multumirea si linistea ta iti vor aduce toate darurile lumii.

Ma simt binecuvantata, potrivita in tara asta care m-a chemat fara sa inteleg de ce.  Acum, ca multe s-au desfacut si vindecat in mine nu mai vreau sa inteleg nimic. Vreau doar sa traiesc, sa traiesc, sa traiesc, adanc, sincer, frumos, simplu fiecare clipa.

Noaptea dintre ani a fost un superb exercitiu de fericire.

Saptamana de dupa Craciun, pana pe 31 am avut copiii la noi. Zarva si harababura. Spre sfarsit ma simteam cam stoarsa de puteri. Imi propusesem ca ultima zi din an sa fie una linistita, sa facem casa curata, sa gatim ceva bun, sa ne rasfatam cu un program de spa.

In mintea mea toate se petreceau idilic, dar realitatea mi-a oferit o varianta mult mai agitata. Barbatul de tuns, cumparaturi de facut, copiii de hranit, de aranjat parul Carolinei(care e foarte muuuult), de pregatit cadoul pentru Miguel, a carui zi de nastere am aflat ca e. In fine, o gramada de treburi. Pe la trei si ceva casa arata ca dupa furtuna, copiii se pregateau de plecare, iar eu as fi lesinat bucuroasa.

Am profitat de absenta lui Claudio ca sa am un pic grija de mine. Ceea ce prevazusem a fi program de spa s-a transformat intr-un expeditiv depilat si-o manichiura fara mari pretentii, dar m-am simtit bine facand lucrurile astea.

Cand s-a intors am ingrijit impreuna casa si a fost usor, foarte usor. Pe la 6.30 toate erau la locul lor, iubitu’ il pusese pe Barry White sa cante, eu aranjam masa in living, lumanari albe stateau pregatite sa aduca lumina si era asa, ceva sfant in aer.

Am plecat sa-l vizitam pe Miguel, omul asta neintamplator pe care in ultima vreme tare am vrut sa-l vad. Nu stiu de ce, dar asa ma simtit. Mi-a spus tata ca e ziua lui. Stiind ca n-o duce prea grozav m-am gandit sa-i daruim bunatati, sa sarbatoreasca, sa simta belsug.

L-am gasit locuind intr-o casa foarte frumoasa, cu o femeie superba, intai intimidat de vizita noastra neasteptata, pe urma topaind ca un copil la vederea darurilor.

N-a facut cadou ultimul tablou pe care l-a pictat chiar pe 25, de Craciun. Se numeste Speranta. Am baut un pahar de vin impreuna. In aer plutea aceeasi sfintenie-cumintenie. Ochii ne straluceau bland si totul era exact cum trebuie sa fie.

Ne-am intors acasa purtand in noi indumnezeita liniste. Cat Claudio a pregatit cina, m-am dus sa ma schimb. Voiam sa fiu frumoasa, sa-l bucur. Asta am citit pe chipul lui, atunci cand a dat cu ochii de mine. Bucurie pura.

Am desfacut sampania de care mi-era pofta, am mancat simplu – peste la cuptor cu legume. Tortul raw cu migdale, smochine si capsuni facut ca desert a fost divin. Inima imi batea linistita, dar parca fiecare bataie a ei imi imprasita in corp lumina.

Ne gandisem sa dam o raita prin Bairro Alto, sa ne amestecam cu lumea petrecand, dar am simtit ca ceea ce vrem cu adevarat e sa ne bucram unul de altul, de privilegiul de a ne fi gasit, de efemerele noastre corpuri, de infinita dragoste pe care o ascundem sub coaste. Da, asa cred, ca suntem nesfarsiti si iubire.

Trecerea de la miezul noptii a fost lina, cum mi-as dori sa fie toate trecerile.

Un an magic va doresc!

De data asta i-am avut cu noi pe Vladimir(binedispus)si Monica. Timpul cu copilul meu in toane bune e rar. Mare dar il consider. Monica, Nasa, cum imi place sa-i spun (ea a mijlocit ca eu si Claudio sa ne intalnim) a venit pentru doua zile in Portugalia-i iubita. Cand am ajuns in Cascais sa luam copilul o sun sa vad pe unde e. Tot in Cascais era, nedumeria cum se va intoarce la Lisabona, trenurile fiind in greva. I-am zis ca o putem lua noi daca nu o deranjeaza un ocol pe la Obidos, unde planuisem sa ne petrecem stralucitoarea dupa-amiaza.E o calatoare incantata mereu de aventura, asa ca n-a avut nimic impotriva excursiei.

In masina se lasase pace, o incredere ca toate sunt bune si pe calea lor.

Ajunsi, ne-am plimbat pe stradutele inguste, ne-am minunat de casele de la 1700 si ceva, de gradinile si terasele lor, am baut visinata, am mancat castane abia scoase din foc, ne-am dus sus pe zidul cetatii de unde totul se vedea ametitor de frumos in lumina soarelui la apus. Pe dealurile din imprejurimi ardeau focuri, iar undeva, mai departe, spre zare cineva bubuia artificii.

Da, Viata merita sarbatorita, dansata, chiuita si contemplata in tacere. Merita iubita fiecare clipa aici.

Cu duhul bun si sfant al Craciunului in noi am plecat mai departe, spre un loc tainic. O sa vedeti in poze o casuta mica, alba. Acela e. Voiam mult ca Vladimir sa-l vada, pentru ca acolo, eu si iubitul meu am sadit un vis. Casa e inconjurata de o livada mare, salbatica, pe care am strabatut-o infrigurata. Mi se parea ca firea respira, vibreaza si ne inveleste in ceva sacru. Soarele disparut lasase un orizont portocaliu pe care se conturau dealurile invecinate. Cerul se facuse de aur stins, iar fiecare frunza pe care calcam scotea sunete de-o inimaginabila frumusete.

Paseam alaturi de Vladimir. I-am vazut ochii. In ei licarea nu-stiu-ce-ul ala care ma face mereu smerita. I-am spus despre vis. M-a luat in brate. Ii simteam inima batand puternic prin grosimea hainelor. O sa fie mama, de ce sa nu fie?

In clipa aia as fi putut zbura. A fost un moment cand totul parea posibil, absolut totul…

De cele mai multe ori scobesc bagheta pentru sandwich-urile lui Claudio si ramane miezul pe care mi-e greu sa-l arunc.  Bunica nu ne lasa sa aruncam mancare, mai ales paine zicandu-ne ca e mare pacat “altii flamanzesc si voi risipiti, n-o dati la gunoi ca s-o gasi vreo vietate s-o manance“.

Cu vorbele ei in minte am inceput sa pun, dimineata de dimineata, resturile intr-o punga. O data la cateva zile ma duc intr-un parc, in Praca do Comercio, sau pe mica plaja de la rau sa hranesc porumbeii si pescarusii.

De pescarusi m-am speriat prima oara. Au venit multi de-odata, gloata zgomotoasa, napustindu-se peste bietii porumbei, peste mine, tipand cat ii tinea gatlejul. Acum stiu, las bucati mai mari si le arunc departe pentru ei, firmiturile mi le imprastii langa picioare, unde porumbeii pot manca linistiti.

Imi place sa-mi petrec timpul observandu-i cu atentie. Era unul odata, care manca fornaind de parca ar fi fost racit. Zgomotul ala mititel mi l-a facut grozav de simpatic.

Ma gandeam ca toate pe lume s-ar echilibra daca am sti sa impartim ce ne prisoseste, sa dam si sa primim fara sa implicam ego-ul, sa ascultam, sa privim cu luare aminte…

Am traversat un timp indumnezeit. Nu ca ar fi fost o saptamana si gata, doar noi pierdem sacrul vietii, dar el e mereu. Mi-am luat ragazul asta anume, m-am oprit din toate sa simt cine sunt cu adevarat.

Stiti, nimic nu e intamplator. Inainte sa ma retrag am primit pe mail, de la doua persoane diferite aceeasi carte. A fost ca si cum trebuia neaparat sa ajunga mesajul ei la mine. A ajuns! Le multumesc ingerilor si celor doua femei minunate care au mijlocit intamplarea.

Cartea se numeste Calatoria de Brandon Bays. E despre puterea noastra de vindecare, despre puterea aflata in absolut toti oamenii. Cea care a scris-o s-a vindecat singura de o tumora uriasa, iar marele dar e ca a pus cap la cap o metoda simpla, accesibila prin care oricine o poate face.

Am citit-o cu sufletul la gura. M-a facut sa ma indoiesc intai ca nu sunt eu in stare de mare lucru, dar stiti…odata exprimata intentia Viata te imbratiseaza, iti da curaj, si te face sa mergi mai departe pe drumul deschis.

Imi sunt familiare calatoriile in mine insami. Am facut cateva cu un ghid de toata nadejdea, Mihaela, draga de ea, dar decisesem deja ca m-am retras, asa ca n-am cautat-o. Poate e o aventura pe cont propriu, mi-am zis si cu sufletul tremurand am inceput pregatirile.

E nevoie de un partener care sa ghideze. L-am ales pe Claudio desi in zona asta el nu mi-e foarte comod pentru ca si-a exprimat scepticismul privind chestiile prea spirituale. Culmea a fost ca a primit cu o deschidere neasteptata. Da, sa ma inveti ce trebuie sa fac. Atat mi-a zis si am simtit ca vrea din tot sufletul sa ma ajute.

Sunt doua tipuri de calatorii, una emotionala si una fizica. Pe cea emotionala, care iti dezvaluie frumusetea coplesitoare a sinelui, am facut-o singura, luni, in prima zi de tacere.

Aveam mintea extrem de agitata. Pur si simplu imi era imposibil sa opresc caruselul. As fi citit tot dintr-o data, as fi vrut sa inteleg si cu cat voiam mai tare asta, cu atat toate se incurcau  facandu-mi capul sa plesneasca. Veneau indoielile in valuri.

Prin urmare am zis sa fiu practica, sa nu mai astept si sa calatoresc de una singura chiar in momentul ala. Am plecat la drum doar cu dorinta fierbinte de a simti adevarul, de a ma dezlega de tot ce-mi umbreste bucuria de a fi.

M-am dus adanc, pe firul emotiilor, pana la cea mai puternica. Durerea a iesit la lumina printr-o amintire din copilarie. Erau acolo lucruri care ma ranisera profund. Nici nu va inchipuiti ce intamplare marunta poate fi considerata, dar inchisesem odata cu ea o suferinta uriasa. Am vindecat rana iertand, iertandu-i pana in adancul inimii pe toti oamenii care mi-au provocat-o. Am imbratisat fetita de-atunci si i-am promis ca nimic n-o va mai face sa treaca prin ce-a trecut.

M-a cuprins o binefacatoare pace, o liniste adanca pe care mintea a avut grija s-o puna greu la incercare in orele ce au urmat. Pana seara indoieli peste indoieli. Inainte sa ma culc ajung, in carte, la descrierea unei meditatii numite “cine sunt eu?”

Ideea e sa stai linistit, sa-ti pui intrebarea asta si sa te lasi cu totul in ea asteptand sa primesti raspunsul.

Nu m-am apucat sa meditez pentru ca eram in continuare plina de framantari, m-am culcat devreme. Dimineata m-am trezit pe la 4-5 si simteam ca iar ma ia capul. Am inceput sa respir pana s-a facut liniste in mine. Mi-am pus intrebarea “cine sunt eu?”. Veneau tot felul de raspunsuri. Multumeam pentru ele si intrebam din nou. Cel in care m-am cufundat cu totul a fost unul pe care nu-l pot descrie. Oricm l-as numi nici o denumire nu e completa. Il las asa, va spun doar ca m-am trezit cateva ore mai tarziu SIMTIND pana in ultima fibra cine/ce sunt – bucurie, pofta de viata, compasiune, usurinta, comuniune cu tot, intelegere instantanee si  incredibila senzatie de imponderabilitate. Stiam ce port sub piele si inima parca imi facea explozie de fericire.

A fost o intamplare draguta cu Laura. Venea la mine sa facem turta dulce si am vrut sa-i trimit un mesaj, in drum sa se opreasca sa cumpere niste sfecla rosie pentru glazura. Uit sa-i trimit mesajul. Vine. Cand sa facem ceai de ghimbir constat ca nu mai am. Se ofera sa se duca sa cumpere. Ma intreaba daca mai vreau ceva si ii zic ca nu. La intoarcere imi spune ca nu stie de ce, dar a simtit ca trebuie sa cumpere ceva neaparat. Scoate din geanta un pachet de… sfecla rosie.

Apoi m-am gandit la Miguel, din senin, ca as vrea sa-l vad, parandu-mi un purtator de noroc. Asa mi-a traznit, na. Seara ies cu Claudio sa ne plimbam. La bistroul deschis de curand langa noi, lua cina nimeni altul decat… Miguel.

Semnele astea mititele m-au facut sa zambesc linistita stiind ca sunt pe drum, nu pe aratura. Aveam nevoie de confirmari pentru ca m-am indoit.

Pana si venirea Laurei am pus-o la indoiala. O fi bine sa vina daca eu sunt retrasa? Da, sa vina, mi-a soptit inima impotriva regulii. Mi-a fost prezenta necesara sa scot mai multe la lumina. Se revelau rani peste rani, iar eu iertam spalandu-le cu lacrimi. M-am curatat si-am stralucit. Inca stralucesc. Sunt un diamant mititel care reflecta lumina cu toate fatetele lui.

Nimic din ce zice inima nu trebuie ignorat. Nu exista  reguli, exista miliarde de cai aratate de miliarde de inimi. Fiecare isi stie drumul sau unic prin existenta asta. Sa le ascultam!

Am simtit ca pana vineri cand  fac RMN-ul trebuie sa aiba loc si calatoria fizica. Joi m-am ocupat s-o pregatesc. Dimineata am meditat, am ingrijit casa, apoi am facut o plimbare lunga prin ceata deasa pe care o adusese apa peste oras. M-am intors acasa golita, cuminte, usoara.

Am tradus in engleza fisele calatoriei ca sa le poata folosi Claudio in indrumarea mea. L-am asteptat in tacere privind fascinata luminitele bradului de Craciun, cu senzatia ca timpul nu mai exista.

A venit emotionat stiind ca urmeaza Calatoria.

Am deschis, cu vocea tremuranda, pentru prima oara, spatiul sacru, asa cum stiam de la Mikka. M-am simtit imediat protejata, printre ai mei. De la emotii imi venea sa inghit des si ceva din mine se tragea inapoi de parca n-ar fi vrut sa mearga nicaieri. As fi inventat mii de lucruri ca sa nu plec in interior.

Glasul lui Claudio ii trada emotia, dar avea un timbru cald, linistitor, care imi dadea incredere. Am pornit amandoi ezitand. Pe parcurs temerile s-au dizolvat si ne-am facut bine treaba.

A fost o aventura de zile mari. Inteligenta absoluta, cea care ne face parul sa creasca, ochii sa straluceasca si celulele sa se multiplice, cea care are grija de tot atunci cand dormim(definitia asta am gasit-o in carte si mi s-a parut minunata) m-a ghidat catre ranile ce trebuiau vindecate. Am iertat, am plans, am simtit ca sunt iubire pura si-am iesit la suprafata complet noua, complet vindecata. Nu spun incurajandu-ma ci simt ca asta mi-e adevarul.

Azi dimineata m-am trezit devreme sa merg la spital. Pe drum ganduri tematoare latrau ca niste catelusi, dar n-au reusit sa tulbure marea mea liniste interioara unde nu existau nici indoieli nici frica.

Examenul a fost lung si chinuitor. Nu ma mai intorc acolo. Am parasit incaperea tremurand, simtindu-ma foarte agresata. Nu experimentam furia, nici singuratatea din timpul ecografiei precedente, ci doar un profund sentiment de nepotrivire. CALEA MEA E CEA A DRAGOSTEI, NU A DURERII.

Avand amintirea calatoriei vindecatoare si comparand-o cu examenul medical mi-am dat seama ca prima mi-a adus  bucurie, incredere si liniste, iar a doua doar senzatii neplacute. Prima m-a facut puternica cea de-a doua nu.

Asa ca azi am ales – CALEA MEA E CEA A DRAGOSTEI!

CRACIUN FERICIT OAMENI BUNI!

Ma rog ca darul sfintei nopti sa fie pentru fiecare dintre voi raspunsul la  “CINE SUNT EU CU ADEVARAT?”, dar mai intai nu uitati sa va intrebati.

VA IMBRATISEZ CU DRAGOSTE INFINITA

Simt ca acum ma misc la suprafata unor stari in a caror profunzime ar trebui sa cobor. Calatoria asta se face in tacere, de una singura. O sa plec in cautarea ranilor mele vechi, inghesuite prin cine stie ce unghere ale fiintei, o sa caut ce-a ramas neiertat, neluminat si s-a facut ghem in mine. Nu stiu exact incotro s-o iau. Singurul indiciu e du-te in adanc nu inainte.

Pentru o saptamana sunt scafandru, deci voi fi tacuta. Pe curand dragii mei!

As vrea un semn, imi ziceam, un mic semn ca miracolul e posibil. Stiu, stiu, am zis de mii de ori ca e, dar de ce uit in clipele astea, de ce ma indoiesc?

Vorbeam cu tata pe mess dimineata. Discutia era despre cum se intampla lucrurile exact cand trebuie sa se intample. Mi-a aparut limpede in minte clipa cand parea totul pierdut, cand sansele supravietuirii mele disparusera, iar tata deschizand o usa pe care n-avea nici un motiv s-o deschida, l-a lovit  exact pe salvator, pe omul care tinea in buzunar ce-mi era necesar sa raman aici.

Iti mai aduci aminte, tati, cand l-ai lovit cu usa pe medicul acela?

Nu era medic, era Dumnezeu insusi, cu el m-am intalnit atunci mi-a zis tata.

Peste ani, cineva cititndu-mi soarta mi-a zis, uite aici numai Dumnezeu a vrut ca tu sa mai stai pe lumea asta.

Are El planuri bine randuite pentru noi toti. Mi-am primit semnul simtind o nesperata usurare. Cum am putut sa uit, cum? Pentru ca sunt om. Oamenii uita si se indoiesc, se fac mici si se pedepsesc singuri, dar rabdarea Lui e infinita. Ne pune sa dam proba pana o trecem. Daca examenul asta este despre incredere inseamna ca nu cred suficient, daca e despre rabdare inseamna ca nu vad cum tot ce astept e deja aici.

Nu stiu exact despre ce e vorba. Pot face doar ce e in puterea mea sa fac, adica sa ma tin bine cat e furtuna, sa-mi tin mintea calma. Aseara m-au ajutat caramizile de aur. Va spuneam ca lucrez la un proiect. Pentru o cauza buna rostogoalele de lut s-au lasat presate intre degetele mele devenind caramizi. Prin demersul “Cumpara o caramida” ele vor ajuta  la ridicarea unui spital adevarat. Cand se lanseaza campania va voi da de stire. Pana atunci ma daruiesc in fiecare bucatica de lut cu speranta, nu cu frica. Munca asta ma elibereaza de ganduri, de timp, de griji, ma lasa luminoasa si usoara sa pun umarul la constructia Vietii.

Sunt strigata. Trec un coridor lung. Intru in cabinet. Doctorul ma primeste zambind. Inauntru e frig. Parca ar sufla viscolul peste mine, iar gelul rece face senzatia si mai greu de indurat. Nu-mi pot stapani tremurul. Examenul dureaza infernal de mult. Ma uit la ecran, din masa gri, miscatoare se distinge o galma. Medicul e tacut si concentrat. Am senzatia ca se chinuie sa se lamureasca. O suna pe doctorita a carei pacienta sunt. Vine. Vorbesc despre ce-i acolo. Ma doare si mi-e frig Nu inteleg mai nimic din ce spun. Vreau doar sa se termine odata si sa pun ceva pe mine. La final, imi explica amandoi situatia, se pare ca o tumora mi-a cuprins ovarul pe toate partile, dar ecografia nu da imaginea ei completa asa ca ma trimit la RMN, care e mai relevant.

Mi-e frica. Ma simt brusc abandonata, inconjurata de un pustiu urat. Cand am ajuns afara, in bratele lui Claudio, s-au rupt zagazurile plansului.

Am mers sa facem programarea pentru RMN. 16 ianuarie, prima data disponibila. Cand am auzit am izbucnit iar in plans. Nu pot astepta atat. Fata  de la receptie a inteles ca e o urgenta, asa ca a gasit loc vinerea asta.

Afara nori negri se adunasera si statea sa ploua. Din tot zbuciumul, in mine se inalta ceva linistitor. O sa treci, rabda si o sa treci…Am simtit ca ala mi-e adevarul, dar pustiul a revenit toata ziua in valuri. Si mi-a fost frig, cumplit de frig. Orice miscare, orice atingere imi starneau insuportabile frisoane.

Casa am regasit-o rece. Ma simteam instrainata de tot, rupta de Claudio, rupta de viata, prinsa sub pielea mea inghetata. Ma zbateam sa ies, sa gasesc ceva de care sa ma agat, dar mintea mi se facuse o mlastina de ganduri negre in care alunecam iar si iar.

Un mic dar ma astepta in dormitor, o patura calduroasa, cu desene de Craciun. Parca ar fi stiut dragul meu cat de frig mi se va face.

Ne-am bagat in pat. M-am incalzit, am si dormit putin, dar trezindu-ma eram tot acolo, in smarcuri . Trebuie sa iesim, i-am zis, trebuie sa ma misc, altfel ma duc la fund.

Am plecat spre Cascais sa “predam” copiii si cainele tatalui lui Andrei, venit pentru o sapatamana in vizita la ei. Inainte sa ajungem ne-am oprit un pic pe drum. Mi-am marturisit zbaterea. I-am spus lui Claudio ca mi-e foarte frica, i-am mai spus ca vreau sa ies dintre gandurile alea teribile si nu stiu cum, ca ma simt separata, parasita. Prin el parca mi-a vorbit insasi viata – te iubesc atat de mult si am incredere in intelepciunea, in puterea corpului tau. E normal sa-ti fie frica, lasa-te sa-ti fie frica acum, nu te mai zbate, accepta. Toate trec.

Am simtit ca s-a spart balonul care ma izolase. M-am intors. Faca-se voia ta – si mi-am continuat seara fara sa fiu apasata de umbre. Am adormit cu cartea reginei in brate. Peste noapte m-am trezit coplesita de o mare fericire, de o atotlinistitoare dragoste.

Poate una din lectiile intamplarii e ca nu trebuie sa spun sunt tare, sunt puternica, sunt curajoasa, ca nu trebuie sa-mi fabric imagini mentale despre mine. Frica e omeneasca, iar cand o simt ajuta mai mult acceptarea ei decat incercarea sa scap cu orice pret. Asa s-a dus ieri, in clipa in care am marturisit-o si acceptat-o. In rest, ca s-o citez pe regina “atat timp cat e viata exista si speranta”.

Saptamana aceasta, pana pe 16 decembrie ora 24.00, puteti face un simplu gest care-l  ajuta, trimiteti un  SMS sau sunati la numerele de mai jos:

VA MULTUMESC OAMENI BUNI!

Cei mari se reimprietenesc repede.Iimi iau barbatul, cainele si pe Andrei sa facem o tura la malul oceanului. Ne plimbam sub clar de luna, incercam aparatele de gimnastica montate de primarie pe faleza, ne jucam si pe urma  ne ducem sa dormim.

Joi dimineata, forfota mare – Vladimir, Marcio, Andrei, Bernardo si Bia, apar pe rand de prin toate camerele, cifuliti si intreband de mancare. Inainte de momentul asta m-am bucurat de liniste si de Claudio stiind ca va incepe o zi cu consum mare de energie. Mic dejun prelungit, ceai si sandwich-uri calde, discutii vesele, pregatiri pentru petrecerea mexicana, cules de conuri sa aprindem focul in semineu,cumparaturi,  gatit, petrecut, uitat la Fratele Urs si la  inca niste desene cu trenulete. Se insereaza. Focul e viu. Claudio imi doarme pe un umar, Tam Tam in brate, iar Andrei s-a cuibarit si el pe unde a mai avut loc. Adolescentii sunt raspanditi pe la calculatoare. Ma aflu undeva intre vis si realitate. E simplu, e asa cum trebuie sa fie.

Dimineata de azi  a fost cetoasa si foarte rece. Acum a iesit soarele, iar eu mai am cateva ceasuri de tihna pana casa se va umple din nou. Ma duc sa dau o tura cu bicicleta.

Prima zi a inceput devreme, inainte de 6. Cu o bucurie care nu ma mai paraseste, i-am pregatit pe Claudio si cei doi copii sa plece care incotro. Pana la 8 , cand l-am lasat pe Andrei la gradinita, ritmul a fost alert, dar operatiunea “descurcat in casa straina, cu copil mic” a decurs mai bine decat imi imaginam. Vladimir m-a ajutat mult. I-am predat  comanda si am fost uimita de cat de bine stie sa faca lucurile  cand simte ca i se acorda toata increderea.

Tam Tam si-a dat si el concursul. L-a trezit pe Andrei lingandu-l pe obraz. “Parca ma linge Dumnezeu”, zice copilutul zambind larg, inca pe jumatate adormit. Am ras de expresia lui, dar pana la urma, i-am dat dreptate, ca doar Dumnezeu e in tot, deci si in Tam Tam.

Revin la clipa cand am terminat  treburile matinale si sunt doar cu catelul, pornind spre malul oceanului. E bine, e atat de bine. E o zi binecuvantata. Sunt tentata sa ma gandesc la locul asta ca la un paradis pierdut, dar indepartez parerile si ma las sa simt: razele soarelui, verdele viu al ierbii, aerul racoros, apoi apa, imensa apa linistita…E un paradis regasit, nu pierdut. Reiau vechiul traseu al plimbarilor cu Tam Tam, iar ochii imi sunt proaspeti, vaaaad, narile imi palpita primind aerul sarat. Zbor odata cu pescarusii pana departe pe cerul senin, tip odata cu ei, suuunt. Nimic nu e mai plin de sens si mai aducator de fericire decat profundul sentiment ca existi, ca in clipa asta te gasesti in plin miracol.

Aceasta porunci sa i se faca printesei o nemaipomenita umbrela de matase colorata. Liu a fost asa de fericita s-o aiba incat nu s-a mai despartit de ea.  In felul asta putea  fi imediat reperata in verdele gradinii…

Lumea Fridei m-a inghitit ca sa ma lase, renascuta,  in pragul usii catre aceeasi  fabuloasa gradina pe care aveam s-o trec iar.

Ne-am abatut de la cararea luminata, luand-o, la intamplare, pe cele obscure. Vedeam printre crengi  o jumatate de luna. In jur, presimtita, se tesea taina. Am mers in noapte pana la o poarta deschisa catre alta gradina, fantastica, plina de fiinte lucitoare, opera unui artist genial Raphael Bordallo Pinheiro. De peste tot se iveau pisici negre, soparle, serpi, broaste, lacuste uriase, creveti colcaind, facandu-ma sa tip de surpriza si incantare, dar cel mai mult m-au impresionat barza si lupul…

Locul ales a fost minunat – Museu Nacional do Azulejo. Concertul, de muzica clasica s-a tinut in biserica de-o frumusete rara, iar receptia intr-un  misterios patio interior. Lume multa si de tot felul, vinuri romanesti, bucate bune, intre care s-au remarcat niste divine sarmalute, dar pana la ele mai e.

Intai de toate vreau sa vorbesc putin despre cum  simt vis-a-vis de tara unde m-am nascut.

Inainte o separam  – Romania mea si Romania lor. A mea era frumoasa/a lor urata. Intre timp, alte intamplari ale vietii mi-au aratat ca separarea e o iluzie, ca nimic nu ne opreste sa impartim dupa pofta inimii, dar de fapt totul e in tot, si ce pare diferit la suprafata, e  acelasi lucru in profunzime. Unitatea e un principiu. Am invatat sa-l aflu in orice. Asa Romania a devenit una, a mea cu toate cele. Contrariile ei o fac ceea ce este. O pot doar iubi sau detesta, dar nu pe bucatele ci ca pe un amestec fascinant in imperfectiunea lui. N-am sa am o tara mai buna, atat timp cat n-am s-o privesc niciodata cu drag. Asta am decis, sa las judecatile si sa vina de la mine ce astept de la ea.

M-am dus la intalnirea romaneasca cu inima deschisa, cu bunavointa, cu o mandrie care nu venea din ego. Mi-am pus catrinta. Legandu-mi braul m-am intrebat. De ce ma imbrac asa? Raspuns a fost un val de vitalitate pe care l-am simtit  din crestet pana in talpi – pentru ca sunt o muiere strasnica(nu stiu sa zic in alta limba, mai frumos si mai puternic ce sunt). Asa mi-am purtat fustele prin Lisabona, ca o femeie ce-si stie infinitul, care-si simte radacinile adanc infipte intr-un loc de pe lumea asta, dar si vlastarele celor mai de sus ramuri ajunse deja la cer. M-am vazut  intr-un sir nesfarsit de  femei – inaintase si urmase. M-am simtit sora si mama, nepoata si fiica, m-am simtit neinchipuit de fericita ca exist.

Ajunsa la locul faptei am imbratisat in gand fiecare om intalnit, am zambit, m-am uitat drept in ochii celor care m-au privit in ochi, iar celorlalti, care au ales uitatura piezisa si rauvoitoare le-am dorit sa-si vada cat de curand propria frumusete.

M-am bucurat de intreaga seara, de muzica, de paharul de vin, de iubitul meu ajuns intr-un tarziu, de prieteni, de necunoscuti si de…sarmale.

Le pomenesc pentru ca a fost un pic de magie cu ele. Dimineata facand desenul pentru copil, am scris in jurul pisicilor cateva vorbe. Nu le-am premeditat. In incheiere mi-a venit sa zic – miau miau vrem sarmale. Fraza asta fara sens mi s-a parut foarte amuzanta, adica genul de tampenie cu care de obicei facem mult haz, Vladimir si cu mine avand acceasi predispozitie spre a gasi absurdul extrem de haios.

Cand am scris sarmale, cuvantul a venit insotit de o pofta nebuna. As fi mancat in clipa aia 20, cu mamaliguta calda si smantana. Am oftat si mi-am luat gandul.

La petrecere umblau chelnerii printre noi cu diverse platouri. La un moment dat simt miros de sarmale si ma gandesc ca am halucinatii olfactive legate de pohta ce-am pohtit. Ei bine, nu. Pe tavi chiar erau sarmale. Minuscule, delicate, rafinate, de marimea degetului meu mic. Ma reped entuziasta in cea mai apropiata tava, iau o sarmaluta infipta in scobitoare si ce sa va spun… urmatoarele secunde au fost de extaz. Am mai vrut una si-am plecat in cautarea ei. Claudio, care nu mananca deloc carne n-a inteles de ce vanez micile aratari, dar s-a prins ca trebuie sa fie ceva ce-mi face nespusa placere. Nespusa???? Nu, pentru ca atat am mai slavit sarmalele incat l-oi fi zapacit cu spusul. Dupa vreo cinci m-am mai linistit. Deja pe platouri veneau prajituri. Totusi o zana buna, sau vreun inger cumsecade a mai trimis, sarind peste ordinea fireasca a lucrurilor, inca niste platouri cu sarmale dupa cele cu dulciuri. Chelnerii portughezi, care intre timp gustasera si ei din minunatii, se opreau acum in dreptul grupului nostru invitandu-ne calduros sa mai luam. Cum as fi putut refuza ? Am mancat un numar…nedefinit. Am trimis la fiecare inghititura sute de binecuvantari celor doua doamne de la ambasada, care s-au ocupat cu fabricatul sarmalelor si m-am veselit pe cinste.

Sunt foarte romanca in universalitatea mea. La multi ani!

Ii multumesc lui Dan pentru pozele de la petrecere

Suntem obisnuiti sa vedem viata ca pe o calatorie exterioara, mergand spre un punct pierdut la linia orizontului. Fara sa ma indoiesc de realitatea asta simt totusi iluzoriul ei, simt ca adevaratul drum e altfel, in adancime, nu in departare, ca nu ma indrept spre batranete, spre final, ci spre o eterna copilarie.

Din adevarul asta al inimii mele au prins forma doua siraguri. SUNT COPILUL ETERN!

Am invatat sa-l iubesc fara multe cuvinte. Mi-e de-ajuns sa ma uit in ochii lui, sa-l simt cum se lasa un pic in jos ca sa-si puna fruntea pe umarul meu, sa-i ascult inima batand.

Nu-mi mai e frica pentru el. Am  incredere. Asta mi-e darul.

Ieri i-am facut un desen cu doua pisici. In timp ce lucram ma cuprinsesera veselia si linistea. Viata parea ceva extrem de amuzant, interesant si misterios, asa contemplata de pisici calatoare pe-o stea.

Cand mi-am facut ordine prin calculator am gasit un text de care uitasem. L-am scris acum 5 ani. Cred ca a fost un fel de tema primita de la scoala lui. Trebuia sa-l descriu, sa-i spun povestea.

I-l daruiesc impreuna cu pisicile, increderea si dragostea mea.

Povestea lui Luca Vladimir

Acum 11 ani, pe 29 noiembrie, Luca s-a grabit sa vina pe lume, mai devreme cu doua luni decat ar fi trebuit. De la bun inceput i-a placut sa ne surprinda.

Am ales primul lui  nume dupa piesa celor de la Timpuri noi – Luca

« Cum il cheama ?:
Pai cica-l cheama…:
Cum, ma?: »

Asa incepea cantecul, despre un pusti carismatic si rebel.

Citesc astazi, dupa 11 ani, versurile care m-au inspirat atunci si imi dau seama ca, pastrand proportiile, Luca e cel din poveste
Ma cheama Luca si am paispe ani
Ma cheama Luca si-mi place-ntre golani.
…………………………………..
Ma cheama Luca, la fete nu am trac.
……………………………………………
Luca vede filme, Luca are nerv
Luca e un lider, chiar asa, asa imberb.
Luca are farmec, Luca are stil,
…………………………………..

Ma cheama Luca si sunt suparat
Ma cheama Luca si-mi place sa ma bat
Ma cheama Luca si sunt baiatul dur
……………………………………

Povestea a inceput pe 29 noiembrie 1995, insa as vrea sa pornesc in sens invers de la Luca cel de azi. Un copil complicat, profund, intelept, care crede ca dragostea exista si iti poate spune dintr-o privire ce fel de om esti.

E ca o pisica salbatica, independent, atent cu cei care-i sunt aproape, dar nu se linguseste niciodata.

Ne iubeste rotund inglobandu-ne, pe mine si pe tatal lui, in tandra expresie « parintii mei ».

Legat de definitia dragostei… in clasa intai invatatoarea l-a intrebat ce inseamna iubirea si el a raspuns ca iubire e atunci cand te speli pe dinti si te bagi seara in pat. La sedinta cu parintii mi s-a atras atentia ca nu i-am explicat copilului cum sta treaba cu sentimentele.

Cred ca am promis sa remediez « situatia », dar in sinea mea m-am bucurat pana la lacrimi.  Luca definise prin cuvantul iubire singurul moment al zilei cand ne linisteam si aveam un timp numai al nostru, seara inainte de culcare. El chiar vorbea de iubire…

Transformarile unui copil sunt uimitoare, contradictorii, dureroase. A avut diverse etape : a fost religios din senin citind biblia pentru copii din scoarta in scoarta, a fost anti-star, intolerant la gelul de par si nepasator la moda, mi-a marturisit ca intr-o vreme se credea foarte urat si plangea noaptea din cauza asta, pe urma a devenit rebel. Naucea vanzatoarele cerandu-le tricouri de rebel, si-a lasat parul lung impotrivindu-se tuturor celor care-i sugerau sa se tunda.

« Luca e un lider, chiar asa… »

A fost lider dintotdeauna. La prima serbare de la gradinita toti copiii il aratau parintilor « uite el e Luca », n-am aflat nici pana azi prin ce se remaracase, dar pot banui ca era capul rautatilor.

E iubit si contestat, dar nu lasa pe nimeni indiferent.

Desi pare de nestapanit este foarte  responsabil. Copiii mici, cei necajiti si batranii i-au starnit intotdeauna o mare compasiune. L-am gasit intr-o zi cu toate jucariile inghesuite in pungi si mi-a zis ca le doneaza copiiilor care nu au fiindca el s-a jucat destul.

« Luca vede filme…. »si versul asta e adevarat. E pasionat de filme, daca apuca sa-i placa unul se uita la nesfarsit. Au fost perioadele :  Royal Tenembaum, Purple rain, Once upone time in America, La vita e bella, Man on the moon. Asa invata el despre lume…

« Ma cheama Luca si-mi place-ntre golani. »
A crescut printre prietenii nosti, multi dintre ei artisti, care l-au tratat ca pe unul de-al lor(ei fiind niste copii mai mari). Asta ii da incredere si un fel de relaxare in preajma adultilor, isi spune parerile, converseaza cu usurinta.

In casa se asculta muzica tot timpul, dar nu i-am impus gusturile noastre. Ii plac, spre groaza altor parinti Parazitii, probabil in parte pentru limbaj, dar ii gaseste si foarte amuzanti. Ii mai plac Fara zahar, Suie paparude, Linkin park

Apropos de expresii licentioase, cand avea 5-6 ani a venit de pe-afara, noi fiind la o masa in familie cu bunici, matusi, etc si imi cere in gura mare sa-i explic o injuratura. Toata lumea se revolta ca nu-i frumos sa vorbeasca asa si il intreba pe rand daca i-a auzit pe ei. Nu, nu, nu…nu-i auzise. Ma trezesc si eu intrebandu-l acelasi lucru. Mi-a replicat ca pe mine ma aude in masina cand conduc.

Mergem de multi ani impreuna in masina, s-a creat un fel de camaraderie, ma cearta si acum cand injur.

Imi place sa cred ca suntem prieteni, adica ne respectam, ne pasa de ce simte celalalt, nu ne ranim decat din greseala si pe urma ne pare foarte rau. Are un simt al dreptatii foarte dezvoltat, nu-i plac situatiile neclare nici tradarile.

Este sentimental, legat de locul unde a crescut, nostalgic cand trecem pe vechea noastra strada.

Lumea lui interioara e doar partial accesibila, dar il presimt un om frumos. Tin cont de ce-mi spune, sau ma opresc sa fac ce nu-i convine.

Simt  responsabilitatea imensa, apasatoare, pe care o am fata de el si m-am gandit ca a fi parinte nu se invata nicaieri.

Au fost situatii de fiecare data noi… primul strigat, primul suras, primul dinte, primul pas, primul cuvant, prima raceala, prima noapte nedormita, prima mana rupta, prima zi de scoala, prima nota buna, prima nota proasta, prima fata de care s-a indragostit, prima drama, primul examen, prima oara pe scena, …Toate astea ne-au costruit, ne-au legat si ne-au invatat lucruri esentiale.

Sunt recunoscatoare, nu stiu ce as mai putea spune…

Spre seara, m-am cuibarit la Claudio in brate, i-am zis ca sunt trista, iar cand m-a intrebat de ce, parea ca motivul se indepartase, scazuse in importanta intr-atat incat nu mai merita detaliat. I-am zis in doua cuvinte, fara partinire. O sa treaca, o sa treaca, asa cum toate trec…Am plans iar cu lacrimi mari, udandu-i camasa pe-un umar. Stie sa sa asculte, sa mangaie, sa intrebe fara insinuari, sa taca si sa iubeasca, mai ales sa iubeasca.

Am adormit alinata, dar dimineata m-am trezit maraind infundat. E in mine uneori un fel de dulau artagos care abia asteapta sa-i treaca cineva prin fata, sa aiba motiv de latrat. Intamplarile il agitasera si pe el.

Trece Claudio, zice ceva,  iar cainele meu se dezlantuie turbat. Chiar daca s-a pototlit repede a facut rau. Am fost tristi toata ziua si departe unul de altul, dar n-am inchis nicio usa, nicio inima, nicio sansa de a ne simti fiintele interioare, cele fara vina.

A fost o experienta puternica, ciudata. Ne-am dus pe malul raului, la soare, ne-am asezat pe-o piatra, imbratisati, am privit apa tulbure in hipnoticul ei dute-vino, am simtit apa tulbure din noi, am realizat ca e una si aceeasi. O piatra aruncata undeva are efect peste tot, suntem atat de legati incat e nevoie de multa grija,  delicatete si rabdare ca sa nu stricam armonia lumii.

Acum s-a asternut din nou  adevarata noastra stare -LINISTEA

Domnul asta englez, nascut pe la 1400 si ceva, a imaginat o natiune insulara ideala. Nu mai stiu cum credea ca ar trebui sa arate  lumea perfecta, dar am inchipuit-o mereu pe a mea.

Utopia, care inseamna in acelasi timp “niciun loc”, dar si “loc fericit” mi-e un fel de acasa. Uneori ma bantuie  dorul de ea, alteori o gasesc atat de simplu. Pentru ca niciun loc e imposibil de descris, ma limitez la a povesti despre locul fericit.

Acolo(care e acelasi cu aici) contrariile fac pace lasand armonia sa se instaleze, iluzia separarii dispare, al meu e natural al nostru, frica n-are nici un suport pentru ca nimeni nu poate lua nimic nimanui, toti avand acces la tot, iar singura lege e “iubeste si fa ce vrei”.

Pare ca tocmai am descris locul care nu exista, dar va jur ca  e locul fericit si il vizitez de cate ori pot. Nu presupune o deplasare nici in spatiu, nici in timp. Devine real ACUM si AICI exact cand starea mea e “sunt si las totul sa fie“.