Am devenit o ciudata, iar lumea mea e una rupta de realitate. Asa imi spun oameni care cica ma cunosc demult. Ingrijorarea lor e un pic amuzanta, dar o inteleg. Nu mai sunt in confortabila zona de lucruri stiute si etichetate. Au ramas cu etichetele in mana. Nu stiu exact pe care sa mi-o lipeasca de frunte. Asta cu ciudata e cea mai la indemana pentru ca e suficient de vaga si in acelasi timp suficient de clasificanta.

Nu ma supar pentru ca indiferent de ce fac sau cred vor fi mereu oameni sa judece. Intr-un fel ma bucur ca in loc sa-i las linistiti si plini de certitudini ii pun pe ganduri. Azi se gandesc la mine, dar maine sper ca vor trece mai departe si se vor gandi la ei. O mica indoiala poate face zidul convingerilor sa crape iar pe-acolo intra lumina.

E tot ce conteaza. Eu imi vad de treaba mea si-atat.

Nu e nimic de castigat, nimic de pierdut, nimic de tinut pentru mine. Ma duc cu viata…

Mi-e frica de tine, mi s-a zis. Ti-e frica doar de tine, am gandit.

Fricile se dizolva cand treci prin ele. Poate vor fi oameni sa spuna “lasa, va fi bine”, dar si ei se ascund dupa propriile spaime. Eu nu spun nimic pentru ca nu cred in bine si rau.

Nimeni nu poate ajuta pe nimeni cand e vorba de asta. Suntem 100% pe cont propriu.E necesar sa murim ca sa traim iar. Cine sa moara in locul nostru?

Vorbesc de moartea ego-ului nu de cea fizica. Cand dispare identificarea cu ceea ce credem ca ne defineste dispare si frica.

Margelele Silviei sunt poezie. Eu n-am folosit cuvinte pentru ca cele ale lui Kahlil Gibran se alatura tulburator, dar m-am jucat cu simboluri.

Veti fi împreuna când albele aripi ale mortii va vor spulbera zilele.

Ah, veti fi împreuna chiar în memoria tacuta a lui Dumnezeu.

Dar sa lasati spatii în împreunarea voastra.

Si lasati vânturile raiului sa danseze printre voi.

Iubiti-va unul pe altul, dar nu incatusati iubirea:

Mai bine lasati o mare miscatoare între tarmurile sufletelor voastre.

Umpleti-va unul altuia cupele dar nu beti din aceeasi cupa.

Dati-va unul altuia din pâinea voastra dar nu mâncati din aceeasi felie.

Cântati si dansati împreuna si fiti bucurosi, dar fiecare din voi sa fie singur,

Ca strunele lautei care stau singure, desi vibreaza cu aceeasi muzica.

Daruiti-va inima unul altuia, dar nu spre pastrare,

Caci numai mâna Vietii va poate încapea inimile.

Si stati împreuna, dar nu prea aproape unul de altul.

Caci stâlpii templului stau unul de altul departati,

Iar stejarul si chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.”  (Kahlil Gibran, Profetul)

Vladimir a implinit duminica 14 ani.

I-am daruit viata si i-am aratat lumea asa cu e.

I-am spus ca totul se schimba, ca nimic nu e sigur, ca ne putem salva prin iubire, dar intai trebuie sa acceptam.

Bucuria adevarata nu are ca revers suferinta. E nevoie de o inima clara. Nu exista cruci de carat in sparte si nu exista vina.

Ne trebuie doar incredere.

Nu suntem singuri si separati, dar nici nu putem iubi cu adevarat pana nu ne recunoastem ca egali.

Imi placea enorm in romanele interbelice cum cate-o doamna primea, cand era iarna mai aspra, un buchet de liliac alb. Pentru mine liliacul nu e o floare de primavara ci hibernala emotie de femeie indragostita.

Fragilitatea florilor venite prin frig, m-a facut mereu sa ma gandesc la liliac cu tandrete.

Am un film intreg cu momentul in care ea, doamna interbelica, gaseste pe prag neasteptatul buchet, sau i-l aduce baiatul de pravalie. Stiu exact ca afara tocmai a nins iar gerul face zapada sa scartie. Simt caldura din casa, mirosul de patchouli pe care il lasa in aer trecand grabita sa deschida usa. Ii aud inima batand…

Acum cateva luni Monica mi-a luat un interviu pentru Gazeta din Montpellier, ziar online facut cu mult suflet. A aparut acum, in ultimul numar si recitindu-l dupa atata vreme mi s-a parut ca am rezumat concis drumul meu de la plecarea din Romania.

Toti avem povesti si toate povestile sunt la fel de importante. Ne ajuta sa ni le spunem unii altora cu inima deschisa, dar deciziile nu le putem lua decat fiecare pentru el.

Multumumesc Monica pentru intrebarile bine puse !

Lola, ai plecat din Romania cand ai simtit ca altfel nu se mai poate. Cum ai stiut ca acela e momentul, acela si nu un altul care poate fusese, altul care urma sa vina? Ce te-a facut sa nu mai astepti, ci sa pleci?

Cred ca pot explica doar partial prin prisma ratiunii cum am stiut ca a venit momentul. Imi ascult mai degraba inima in clipele de rascruce si nu stiu sa traduc in cuvinte impulsurile ei. Pe de alta parte erau suficiente semnale exterioare care imi spuneau ca a venit timpul.

Casa pe care o scosesem la vanzare si care nu interesase pe nimeni timp de un an s-a vandut brusc, cand nici nu ne mai asteptam.In viata cotidiana lucrurile ajunsesera la limita suportabilului. Am primit brusc oportunitatea sa putem pleca fara dureri de cap oriunde pe lumea asta. A fost un moment de mare libertate despovararea de lucruri care nu mai erau deloc o bucurie, ba chiar o ingradire si posibilitatea de a alege un drum din cele nenumarate care se deschideau in fata. Cine ar mai fi stat pe ganduri?

Cum ai inceput sa faci margele si din ce isi extrag ele seva?

Margele am inceput sa fac, pur si simplu, intr-o seara, cand eram in Spania, prima noastra destinatie, dupa ce am parasit Romania, fara sa ma gandesc atunci ca cele cateva bile de lut vor fi inceputul a ceva. Voiam sa-mi treaca timpul care devenise dintr-o data prea mult, voiam sa-mi treaca nauceala si nelinistea ca nu stiu ce ma asteapta. Voiam sa uit un pic de mine si lutul se pricepe de minune sa faca asta.

Acum stiu ca margelele isi trag seva dintr-o zona profunda, care nu e a mea, ci a noastra a tuturor, care se poate accesa cand esti impacat, si mai ales cand il gonesti pe imbecilul din tine, cum zicea Brancusi.

Spuneai intr-o postare ca intre oamenii care intra pe blogul tau se sterg obstacolele, zidurile de aparare, ca atunci cand te afli intr-un mediu pasnic. E ca si cum ai fi creat o oaza. Apoi spui si ca te-ai simtit foarte mult timp singura, rupta de ceilalti, iar acum savurezi singuratatea, care-ti permite sa lucrezi, si care nu mai e izolare. Cum se transforma izolarea in singuratate ?

Se transforma de la sine cand intelegi niste lucruri. Eu am descoperit recent(dar bine ca nu prea tarziu) ca Dumnezeu e in mine, asa cum e in toti ceilalti si atunci a luat sfarsit separarea. In primul rand mi-am darmat propriile ziduri, am depus armele, recunoscand imensa forta a dragostei. Practic iubirea zilnic si gasesc bucurie in tot, in momentele pe care le petrec doar cu mine, in momentele impartasite cu ceilalti, in orice.

Ce te motiveaza, te hraneste, ce iti da forta sa continui? Ce evenimente, intalniri, lecturi te-au influentat?

E ceva interior sustinut, impulsionat de  reactia pe care o au cei din jur. Ma trezesc zilnic cu aceeasi dorinta de a face, cu aceeasi pasine, acceptand partea de rutina, bucurandu-ma de uimitorul gest care creaza. Apoi oamenii imi scriu si simt ca au incredere in mine, ca le dau o farama de curaj, iar lucrul asta imi intareste credinta ca sunt pe un drum bun si ma responsabilizeaza. Nu-mi mai permite sa traiesc la intamplare.

Sunt trei oameni a caror gandire si mai ales a caror alegere in a-si trai viata m-au influientat hotarator – Gellu Naum, Pitagora si Brancusi. Recent l-am descoperit pe Eckhart Tolle, care mi-a indicat momentul ACUM ca fiind poarta de iesire din suferinta. A fost o adevarata revelatie desi nu era prima oara cand auzeam asta. Cred ca tot ce-am citit de-a lungul timpului (cel mai mult imi place memorialistica), tot ce-am ascultat, muzica sau povesti, tot ce-am vazut si-am simtit, au costruit matricea in care m-am format.

Te-a influentat spiritul portughez in modul de a privi si trai viata?

Nu voi da un raspuns bazat pe cunoasterea profunda a spiritului portughez. Nu stiu prea multe despre ei, mai mult ii intuiesc, ii simt, dar am un sentiment bun. Sunt in locul unde trebuia sa fiu ca sa imi rezolv problemele cu mine. Aici nu ma bruiaza nimic, sunt eu cu oceanul, cu stancile, cu nisipul, cu ierburile amarui, cu soarele apunand in apa, cu oamenii care imi zambesc si nu se uita urat. Am gasit mediul pasnic unde nu mai trebuie sa-mi lustruiesc armele si asa imi ramane timp pentru lucrurile esentiale.

Spuneai ca esti implicata intr-o campanie contra cancerului de san, „Sister in arms”. Vei face un mars de 60 de km, in Canada. Ne poti spune cate ceva?

Da, va spun in primul rand cu mandrie ca am adunat 90% din donatiile care imi sunt necesare sa obtin dreptul de participare la mars. Nu sunt mandra de mine ci de toti cei care au inteles sa faca gestul prin care au dovedit ca le pasa.

Povestea e lunga si frumoasa, dar pe scurt, am hotarat sa trec oceanul cu singurul scop de a parcurge cei 60 de km, fiindca vreau sa experimentez sentimentul de solidaritate umana. Eu nu lupt impotriva cancerului, nu vreau sa lupt impotriva a nimic de pe lumea asta, pentru ca opunandu-te nu faci decat sa intaresti rezistenta adversarului, dar vreau sa fiu parte dintre aceia care cred in bine, care cred ca nici un efort, cat de mic nu e degeaba. Vreau sa ma doara picioarele in folosul ideii asteia.

La sfarsitul vietii, cand vei privi in urma… ce ai dori sa vezi?

As vrea sa vad ca am fost calatorul si ca am mers bine.

Ca romanca si ca si copil al lui Dumnezeu, cum spuneai intr-o postare ca te simti, la ce visezi?

Visez la o lume care sa se trezeasca din vis.

Uitasem complet cum a inceput prietenia mea cu Kitten. Asa si de dintotdeauna mi se parea ca ne cunoastem incat n-am simtit niciodata nevoia sa ma intorc la primele mailuri. Azi dimineata le-a deschis ea. Nu erau scrisori ingalbenite si legate cu panglici , dar m-au emotionat  foarte tare. Am vorbit aceeasi limba de la bun inceput, dar cel mai mult m-a surprins altceva.

Eu am chemat-o aici demult. Nu-mi mai aminteam pentru ca viata m-a indepartat cu totul de contextul pe care il imaginasem si odata cu el s-a sters tot, probabil, din memoria mea.

Redau mai jos citatul relevant

Stiu ca orice ti-as spune nu poate taia din tristete, dar faptul ca te gandesti la plecare e semn bun. Imi place cum privesti lucrurile. Tare mult imi place

Nu stiu daca ai citit postul meu cu plantatul viselor. Sa stii ca o sa facem un centru cultural unde vrem sa adunam in echipa oameni misto. E inca devreme sa-ti fac propuneri, dar gandeste-te la asta ca la o posibila evadare.

Aici experimentez linistea,  serenitatea, pentru prima oara in viata , dar imi lipsesc oamenii. Prietenii mei sunt la fel de nefericiti ca si tine. Ii agreseaza tot. Bucuria ca sunt aici imi e injumatatita, nu vreau sa ma simt cu sacii in caruta privindu-i cum se zbat. Asa ca am hotarat sa fac un loc in care sa putem munci impreuna, lenevi impreuna, crea, visa. Nu e utopie…Odata pornita treaba o sa te mai intreb daca n-ai vrea sa vii si tu.

Centrul cultural a ramas doar un vis. Poate inca nu a venit timpul lui, dar Cristina e deja aici…

Azi e ordine peste tot. In viata, dulapuri, acte, in listele de comenzi. Normal ca nu va tine prea mult, dar din cand in cand mi-e necesara. Ma ajuta sa-mi organizez mintea.

Mi-am petrecut noaptea printre povestile voastre ce trebuie sa vina pe lume rostogolindu-se. Toate sunt acolo. Le-am recitit, le-am reasezat in pagina, le-am simtit vii asteptandu-ma linistite. A fost o noapte plina, vibranta, ca de Craciun. Sunt recunoscatoare pentru imensele daruri pe care mi le-ati facut. Va multumesc!

Mi-ar placea sa pot lucra mult si repede, dar nu pot. Intamplarile au ritmul lor. Nu vreau sa tradez pe nimeni, nu vreau sa fac ceva doar sa fie facut, fiecare poveste e importanta si ii acord spatiul necesar. Unele se lasa spuse usor, altele greu. Incerc sa ma imprietenesc cu timpul atunci cand pare sa-mi fie potrivnic. Nu-mi luati tacerea ca fiind lipsa de respect. E vorba doar de limitele mele omenesti. Munca mi se confunda cu viata, se impletesc atat de strans incat orice modulatie de-o parte se simte imediat in cealalta.

Au fost zile cand n-am putut face nimic. Cine si-ar fi dorit margele cuprinzand disperare, gol, lipsa de incredere, furie? In zilele alea m-am dus departe sa ma curat.

Au fost zile dedicate altor lucruri pentru ca viata cuprinde atatea. Le-am acordat si lor atentie pentru ca nimic nu e mai putin important. Stiu despre fragilul echilibru al lucrurilor si n-am de gand sa-l stric. Nu vorbesc aiurea despre bucurie, despre dragoste, despre a fi cu totul in clipa si in ceea ce fac. Cuvintele sunt degeaba daca raman doar cuvinte desi suna atat de frumos. Am ales sa practic toate astea. Nu ma plang, nici nu vreau sa ma justific. E doar momentul meu de curatenie generala, un nou inceput. Il sarbatoresc asa, spunandu-va sa aveti incredere in dragostea mea tacuta si sa va eliberati de timp, pentru ca nu e decat o conventie.

As imbratisa lumea asta de catifea. Iubesc fara nume, fara exclusivitati, fara limite. Ceva bland si navalnic in acelasi timp mi se raspandeste in sange. Ma anesteziaza. Mintea imi adoarme si simturile dimpotriva, se trezesc. Cine sunt? 99.8% vid. Imi pare bine de cunostinta. Soliditatea noastra e o iluzie.

Viata iar imi arata nesfarsitul, necuprinsul, nespusul si eu zambesc cu gura pana la urechi.

Raftul cu carti e in dormitor, soparla sta intinsa pe piatra, steaua de crengi, traista cu potcoava, fata cu inima la vedere sunt si ele la locul lor. Cele cateva nimicuri ale mele fac din orice spatiu acasa.

La geam atarna panglici cu margele in semn de bun venit sau de la revedere, depinde cum le privesti.

Kitten persevereaza in salate de varza cu scopul final de a deveni Miss Cascais 2010,

Tam Tam face numai prostii, iar Vladimir si-a pierdut cheile. Eu am terminat cu angoasa numita butelia de gaz. Nu stiam cum naiba se schimba, de unde se ia, cum se monteaza. Acum stiu si mi se pare ca am consumat prea mult timp framantandu-ma. M-am apucat sa lucrez cu bucurie inzecita si diminietile sunt atat de frumoase.

Bine v-am regasit!

Povestea zilelor de trecere si asezare o voi scrie curand. Acum mi-e dor de margele. Le-am mangaiat in gand, le-am simtit mirosul in somn, tanjeam dupa tacerea concentrata in varful pensulei. Recunosc, mi-a fost si frica, asa cum imi e de fiecare data cand fac o pauza. “Daca n-am sa mai pot lucra nimic, daca am pierdut cheia de la usa prin care trec dincolo, daca, daca, daca…”

Tot amestecul de ganduri inspaimantatoare s-a dizolvat pentru ca azi, fara pregatiri, fara sa fac din moment ceva special m-am dus la cutia cu bile si m-am apucat de treaba.

Am gasit cheia si bucuria si dincolo-ul asa cum le lasasem. Nu se pot pierde pentru ca sunt din interior. Ce fraiera am fost indoindu-ma. M-am intors la povestile voastre care asteapta cuminti sa fie spuse.

Inca nu e nimic gata asa ca va arat un sirag pe care l-am facut inainte de mutare, cu gandul la saluri porugheze la vitalitatea de sub melancolie, la poezia si delicatetea oamenilor de-aici, la simplitatea lor.

Pana se reinnoada firul acasa si vom putea comunica iar, stau cuminte pictand. Sa stiti ca fabrica a pornit cu toata magia inainte.

Dragilor

Inca n-am net. Il instaleaza abia luni, dar nu mai rezistam sa stau departe asa ca dimineata am scris, am pregatit fotografii, am pus pe stick  si urma sa postez de la un internet cafe. Ajung la locanta dar pe stick nada, nici urma de fisiere, adica existau doar cat sa ma pacaleasca, fara urma de continut. Nu stiu ce s-a intamplat. Verificasem acasa si totul parea ok. Cred ca eu cu tehnologia  voi avea vesnic nedumeriri. Va salut deci urmand sa revin maine.

Cu drag & uimire

Lola

Suntem atarnate de un fir, firul net-ului. Duminica am mutat lucrurile dincolo, dar stam in casa veche ca aici e internet. Nu ne induram sa taiem cordonul ombilical cu lumea. Probabil va dura o zi doua pana vine cineva sa ni-l instaleze dincolo si cu toate astea nimeni nu are inima sa decableze dracia.

In seara asta dormim in casa noua, dar la net tot nu renuntam ca abia maine la 3 predam cheile si pana atunci poate dimineata mai intram un pic.

Afara s-a intunecat bine si ploua torential. Ne pregatim sa luam ultimele lucruri plus cainele. Aici incaperile au ecou. Nimic nu mai e al nostru. A revenit un spatiu de inchiriat.

Ne revedem curand, gratie aceluiasi fir reinnodat

E sase dimineata, afara oceanul si vantul urla, iar Nina rade in somn. Peste doua ore incarcam lucrurile si plecam in casa noua.

Am senzatia ca Nina a fost aici mereu. N-a plecat, n-a venit, este, cu bucuria de viata, cu calmul si  umorul. Cat de simplu s-au legat lucrurile. Cand nu te opui lasand viata sa-si vada de treaba, fluiditatea intamplarilor e uimitoare. Nimeni nu intreaba de ce se petrece una sau alta, pentru ca orice raspuns poate fi pus la indoiala. In locul batailor de cap mai bine traim pur si simplu tot ce vine.

Ieri seara am mers impreuna sa luam cheile. Se inserase . Orasul vechi avea ceva de poveste. Stradutele inguste, lumina galbuie, felinarele…casa noastra.

Da, casa noastra mica si mare in acelasi timp, intrarea direct din strada, legatura ei prietenoasa cu lumea prin usa turcoaz, mobila veche, multimea de sertare, tablourile groaznice pe care le vom ascunde, lista de inventar cu lucruri fara importanta.

Visam la ziua cand toate se vor aseza si noi vom incepe lucrul, pana atunci ne bantuie elanuri gospodaresti.

Postul de azi e o dedicatie…

Dedic deci  binecunoscutul inceput din Trainspotting Ninei pentru ca a venit, pentru ca e indrazneata si pentru ca a ales.

Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers. Choose good health, low cholesterol and dental insurance. Choose fixed- interest mortgage repayments. Choose a starter home. Choose your friends. Choose leisure wear and matching luggage. Choose a three piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who you are on a Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mind-numbing sprit- crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pishing you last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked-up brats you have spawned to replace yourself. Choose your future. Choose life… But why would I want to do a thing like that?

Imi era frica, asa, ca inaintea unui salt in gol, cand am hotarat sa parasesc Romania. Totusi aveam incredere. Firava, ce-i drept, dar m-am bucurat sa o gasesc in randurile de demult, in mine cea veche.

Am descoperit cuvintele astea scrise pe vremea cand inca nu plecasem insa stiam ca voi pleca.

Rătăceşte-mă în deşert.

Din lacrimi vor rămâne doar urme uscate de sare

Pielea-mi va suna stins în bătaia vântului

Dar voi crede că toată dragostea lumii

s-a adunat în gândul ăsta mic

şi străluceşte o clipă

doar pentru mine.

Rătăceşte-mă într-un oraş străin

Unde nimeni nu cunoaşte pe nimeni

Şi nimeni nu iubeşte pe nimeni

Singură printre singuri

Inima îmi va bate speriată

Dar voi continua să cred că toată dragostea lumii

s-a adunat în gândul ăsta mic

şi străluceşte o clipă

doar pentru mine.

Asezatul vietii in cateva cutii are o intimitate despre care se povesteste greu. Multul concentrat in putin, lucrurile de care uitasem, amintirile pe care mi le poate declansa pana si o bucatica de hartie… E un ritual de curatare. Arunc tot ce nu-mi mai trebuie sa incep altceva, aleg ce e important de ce nu. Sambata ne mutam. Sunt destul de eficienta. Azi mi-a ramas timp sa fac bile si sa dau o fuga la plaja cu Vladimir.

Vremea e superba, nu bate vantul deloc, iar copilul s-a schimbat dramatic. De cand am venit parca e altul. A renuntat singur la calculator, adica nu-l mai deschide deloc desi inainte era maniac, e preocupat de scoala, nu mai spune NU la orice si vrea sa iesim cu bicicleta. Ma uit la el cu ochii mari si il intreb in gluma daca s-a lovit la cap, dar in sinea mea sunt foarte fericita. Ii spun si lui „sunt fericita ca m-ai ales sa fiu mama ta”. „An tan te dizemane compane…ma duc la doamna asta ca e draguta” imi arata el cum m-a ales inainte sa apara pe lume.

E a doua zi cand venim la Guincho. Ieri ne-am catarat pe stanci, pana la un fort indepartat si acolo, deasupra marii am avut o discutie despre viata noastra. Copilul asta e tot numai lumina. Are o justete, o blandete si o intelegere cand priveste lumea …

Azi nu ne-am mai spus nimic, dar ne-am jucat in nisipul ud. „Parca esti sora mea mai mica” imi zice amuzat cand ma supar ca-mi surpa castelul. E treaba serioasa cu castelul. Am gasit o ingenioasa tehnica sa-l inalt. Fascinant cum se scurge nisipul odata cu apa din pumnul meu, depunandu-se strat peste strat intr-o constructie bizara.

Vladimir s-a ocupat de peisaj sapand canale si lacuri, care izvorau imediat ce scotea putin nisip. „Suntem iarasi mici, mama!”

„Suntem” ii raspund fara sa mai am idee de timp.

Am facut pe seara placinta cu mere pentru ca viata e frumoasa si simt nevoia s-o sarbatoresc.

“Acum imi doresc mult de tot sa “croiesti” margelele astfel incat sa le faci sa-mi cante.

Si ma repet mai jos:

Ce iubesc eu mult, si in ce as sta cufundata?

muzica - cubaneza, jazz, tango argentinian

caldura care-o insoteste si-ti lipeste muzica asta de suflet si trup

o trompeta singura melancolica…sau mai intensa

un saxofon

de fapt, orice instrument care vorbeste pe limba asta”

Sunt facute in zorii unei zile, in tacerea de la 5 dimineata cand muzica lumii se aude cel mai bine. Sunt fotografiate putin dupa rasarit sa imprumute caldura de la soare…

Dupa o zi lumina de munca bruta, adica strans si impachetat multele lucruri pe care constat ca le detin, sambata noaptea am fost in Lisabona la ziua Anei. Imi place ca se largeste cercul portughez al cunostintelor mele. M-au primit foarte cald.

Ne-am vazut la cafeneaua unde merg de obicei. E si preferata lor, doar acolo i-am intalnit prima oara pe Miguel si Tereza.

In ciuda vocabularului meu vag, comunicam. Ceva dincolo de cuvinte capata fluenta. Cel putin cu Miguel vorbesc intr-un fel foarte amuzant. Punem la un loc, in aceeasi fraza cuvinte pe care le stim din diverse limbi si iese o amestecatura simpatica. Nu stiu de ce nu-mi vorbeste doar in portugheza. Cred ca il distreaza limba asta aiuritoare pe care o inventam. Ana si Kaio stiu engleza, deci cu ei e simplu.Terezei ii zambesc mult cand nu mai am cuvinte. Prietenul Anei tace mai mult ca mine.Toti avem planuri, vise, povesti si le impartasim.

Plecam in Bairo Alto. N-am fost niciodata noaptea. Strazile sunt pline de lume, bauturile se vand in pahare uriase de plastic. Vrem sa ascultam fado. Familia Anei are un local tipic, iar matusa ei e cantareata. Intram in carciuma mica decorata cu cioburi de oglinda si ornamente de lemn lacuit. Miroase a casa de demult.

Bem vin rosu si mancam paine proaspata cu branza. Ascultam fado cantat de cei patru solisti rand pe rand. Fiecare imprima muzicii parte din personalitatea lui. E fascinant, abolut fascinant. Pasiune si melancolie, simplitate si caldura, saudade. Ma indragostesc iremediabil de Portugalia. In pauze vorbim viu despre viata si nimeni nu vrea sa demonstreze nimic. Suntem calatori opriti putin sa se bucure impreuna la masa asta.

Iesim iar pe strazi unde lumea e din ce in ce mai vesela. Celor din grupul nostru le tot ies in cale prieteni. Imi place  sa umblu noaptea, asa, prin oras.

Locul unde oprim inainte sa plece si ultimul tren, e patiseria de langa gara. Are vitrinele burdusite cu tot felul de dulciuri. Inauntru aglomeratie. Cand gust dintr-un triunghi cu mere si migdale inteleg de ce e asa cautata. Alta bucurie simpla si impartasita.

So, alegre-te mujer! cum zice Miguel



Sunt inapoi, in tara care ma lasa sa visez. Miguel, Ana si Tereza m-au intampinat la aeroport spunandu-mi ca nu vor sa ma simt straina cand vin. Sunt emotionata, asa emotionata ca am uitat si cele cateva cuvinte pe care le stiam. Le multumesc zambind mult. Inca ma resimt dupa ultimele zile de chin. Parca ma clatin in tot, am inima rece. Cred ca se protejeaza si ea putin, dar sper sa-I treaca repede.

Miguel isi aseaza palmele pe obrajii mei si imi spune cu precizie ce se intampla cu maseaua. E uimitor cum descrie in cele mai mici detalii situatia (inca dificila) pe care eu o stiam de la doctor.

Ma face sa-mi para rau de indoielile care ma cuprinsesera. Magia exista, partea cealalta exista si ea. E bine ca m-am intors.

Simt ca am febra. Drumul de la aeroport la gara il strabat ca prin vis. Ii arat lui Miguel poze cu familia mea. Se lasa noaptea. Lisabona mi-e draga, dar astept sa ajung in Cascais, numai acolo e deplin acasa.

In tren raman singura. Respir adanc stiind ca vor urma zile de efort, dar nu ma gandesc inca. E intuneric si nu vad oceanul. Il simt prin peretele de metal al trenului, prin sticla ferestrei, prin piele.

In sfarsit cobor, dar ma inalt in acelasi timp. Sunt deasupra orasului plutind prin ceata. Ii strig in gura mare toata dragostea mea.

Oamenii din jur nu banuiesc nimic pentru ca merg pe peron carandu-mi geamantanul, ca orice calator.

Acasa ma asteapta tata, Vladimir si Tam Tam. Mi-a fost dor. Ma emotioneaza felul in care Vladimir ma tine in brate si nu-mi mai da drumul. El stie sa-si arate cel mai bine iubirea tacand. Tam Tam latra si sare pe mine.

Deja ma simt instrainata de apartamentul asta. Urmeaza sa-l golesc si sa plec .

Plec spre Portugalia. Ma asteapta o mutare in forta dupa ce proprietara de unde stau acum a primit foarte prost vestea plecarii mele. Prin urmare in weekend trebuie sa-mi impachetez lucrurile si o voi face cu bucurie pentru ca iubesc inceputurile. Nina va veni direct in casa noua.

Ce-am trait aici a fost profund, mai putin la mijloc, deloc caldut. Am fost sus, pana la cer si inapoi, jos. Clatinaturile fac echilibrul recastigat mai pretios.

Se creaza noi legaturi si unele dintre cele vechi se desfac, se aseaza relatiile, se lamureste un sens.

In anumite momente mi s-a parut greu si primul impuls a fost sa fug, dar am ramas, dispusa sa simt tot. Dupa frica de suferinta, suferinta in sine nu prea mai exista.

Am facut pace, am vazut-o pe bunica, am aflat povesti, am cunoscut oamenii direct cu inima, am pictat, am daruit si dupa chinuri indelungi am dinti impecabili. Viata e un dans. Ma misc libera in spatii largi, intre fiinte care sunt una cu mine si merg fericita mai departe.

Mi-ar placea sa pastrati viu spiritul intalnirilor noastre si in loc de ramas bun va mai dau un prilej. Diseara ora 21.00 Mara si Senzor au concert la Piano Caffe (Iancu de Hunedoara nr. 29F). Sa-mi povestiti

Cat am stat aici am profitat sa-mi rezolv niste probleme stomatologice. Asta a insemnat chin la limita suportabilului. Cand toate pareau sa se termine a inceput sa ma doara o masea, dar sa ma doara. Azi a fost imposibil s-o atinga medicul. Mi-a facut anestezice cat sa paralizeze un cal, amortisem toata, mai putin nervul care trebuia. Pentru ca am frisoane si dureri nu pot sa ma adun sa scriu mai mult de auuuuuuuuuuuu.

Va las cu Miguel pictand cel mai recent tablou al lui. Privindu-l m-a ajutat sa uit putin de mine.

Azi dimineata am gasit un magazin cu materiale pentru pictura. Imi era cumplit de dor sa lucrez si i-am deschis usa  cu mainile tremurand. Mi-am umplut geanta cu tuburi de acrilic, pensule, hartie si aproape am alergat pana acasa. Toate miscarile imi erau accelerate, ca intr-un film derulat cu viteza mare. Abia dupa am facut ceaiul si  m-am pregatit de lucru ritmul s-a normalizat.

Prima linie trasa cu pensula… Ma intorc in locul de care mi-a fost dor. Cobor in mine insami, in tacerea lichida a inceputului. Acolo lucrurile sunt simple, clare, abstracte.

Vida e uma coisa diferente

Fereastra din tavan

Inceputul

Cand m-am apucat de blog scopul a fost unul, in primul rand, practic. Voiam un spatiu unde sa-mi expun munca. Nu stiam incotro ma va duce aceasta decizie oarecum seaca.

Ieri l-am rasfoit putin. E toata viata mea dintr-un an si jumatate acolo, cu bune, cu rele, cu fleacuri si chestii importante, cu margele, cu dragoste, cu nostalgie, dar mai ales cu oameni.

La inceput, din cauza artificialului pe care mi-l inspira virtualul ma gandeam ca legaturi reale nu se prea pot stabili in asa mediu. Unul dintre primele posturi a fost chiar despre asta. Cat din ce spun ajunge la ceilalti, cata iluzie se poate genera prin cuvinte? Pe urma nu m-a mai interesat, eu am scris despre tot exact cum a fost, incercand sa formulez simplu. Am fost sincera si restul s-a intamplat firesc. Relatia cu lumea s-a transformat din “EU si EI” in  “NOI”. Prin NOI, dincolo de diversitatea aparenta simt INTREGUL. Acum stiu ca NOI=UNU. E o problema de algebra, simpla si complicata in acelasi timp.

Nici un raspuns nu se afla pe axa orizontala.

Nici axa verticala nu e folositoare in sensul asta, pentru ca sus si jos sunt acelasi lucru, ca inainte si inapoi. Singurul loc important este un punct – originea axelor, adica ZERO

Pe 20 iunie 2008 scriam…

« În matematicile transcendente se demonstrează algebric că zero multiplicat cu infinit este egal cu Unu »
As vrea sa inteleg chestia asta…

 Astazi 3 noiembrie 2009 tocmai am inteles si stau asa inmarmurita de vreo jumatate de ora, abia respirand. Stiam ca in matematica exista cheile si poezia lumii.

Revin la scris si la oameni, dupa algebrica revelatie. Inima imi bate linistit si lumea e in continuare de catifea eu soy como el polve que flota per il mundo, iar starea asta le lasa celorlalti spatiu sa fie. Ma bucur de fiecare fiinta cu care ma intersectez, imbratisez simtind cum n-am mai simtit pana acum dizolvarea.

SUNTEM…

In unele momente intreaga lume capata  contururi de catifea. Imi vine s-o mangai. Anticipez senzatia de infinit bine pe care mi-ar da-o orice as atinge. Atunci trec cu mainile peste suprafate si indiferent de textura totul pare moale, cald, prietenos palmelor mele.

Ce simt e nou, bun si mult. Mi se intampla tot mai des.

In clipele astea desavarsite imi vine sa zic precum Nichita

Si-atunci m-apropii de pietre si tac
Iau cuvintele si le-nec in mare
Suier luna si-o rasar si-o prefac
Intr-o dragoste mare.

Nu pot fi mai vorbareata de-atat despre unele lucruri, dar voi stiti…

Am fost intrebata cine sunt. Si eu ma intreb zilnic, dar nu dau raspunsuri la intrebarea asta.

Vreau un loc in principiu, in abstract, in timpul dupa care tanjesc desi nu l-am trait, in spatiul care imi lipseste fara sa-l fi avut. Vreau sa fiu fara sa fiu, sa n-am nimic din ce mi-as dori cu strasnice sa am, sa raman doar o ceata, o destramare de abur care nu va redeveni picatura niciodata, o formula fara aplicatii, o stare, cum ar fi melancolia, dar fara nume

Nu glumesc, si nici n-am plecat inca din Bucuresti, dar cand e innorat stiu ca soarele e mereu acolo, dupa nori, cand ploua ies de sub umbrela si prind picaturi cu varful limbii, cand bate vantul intind mainile in lateral si imi inchipui ca ma poate duce cu el.

Nu-i asa ca e o dimineata frumoasa?

Exista mai multe timpuri. Am invatat la scoala. Acolo se refereau doar la verbe, dar eu cred ca si oamenii au timpurile lor. Dintre toate aleg sa traiesc perfectul simplu. De ce? Pentru ca e perfect si simplu. Nu ma refer aici la ce defineste gramatica, voiam sa zic in alte cuvinte “sunt fericita”. Sunt fericita! Urmeaza sa impart, pentru un timp pe care il voi denumi generic “mai mult ca perfectul”, spatiul locativ si afectiv cu Nina, cunoscuta lumii sub numele de Kitten.

Anunt oficial, astazi, cand poate dovedi cu un document valabil(biletul de avion proaspat achizitionat) ca prietena mea draga a decis sa se mute in Portugalia. Vom sta impreuna in “casa de los anjeles”. Venirea ei se incadreaza undeva intre normal si miraculos. Uneori vad firul firesc al intamplarilor si ma inunda linistea, alteori cineva imi elibereaza miliarde de fluturi in stomac si ma ia un fel de ameteala. Da, se intampla lucruri… Cred in intalniri, cred ca apar mereu oamenii necesari, cred in iubirea fara conditii, si cred ca ne suntem de folos unii altora. Mai cred ca ne putem pastra libertatea, ca putem darui si primi simplu, ca putem incerca marea cu degetul, ca putem visa.

Lola & Kitten va spun hotarat VIATA E MISTO!

Am cules un mar rosu care ma astepta in livada.

Lumi vechi si noi se intrepatrund. De fapt toate sunt aici impletindu-se intr-un prezent halucinant. Bunica mi-a spus “femeile erau acolo si stiau foarte bine ce trebuie facut”. M-a legat mai strans de ele.

Pe patul de moarte mama Agripina ar fi mancat fragi, dar fata trimisa dupa ei a ajuns prea tarziu. Unchiul Stefan a fost un martir.

 Bunicu, Lola, bunica Ileana, bunica Ioana…am aflat cum au parasit lumea asta toti cei ai mei plecati de-aici. Poate marul era unul al cunoasterii. Bunica a deschis lazi prafuite unde pastrase intacte clipele cand dragii de ei au rasuflat pentru ultima data. Tot acolo tinea momente din viata lor. Insecte in chihlimbarul memoriei sunt amintirile astea. Mi le-a daruit simplu si n-a fost nevoie sa pun prea multe intrebari.

Curgeau cuvinte facand departarea aproape, necunoscutul accesibil. Ne-am intalnit cu totii. Am un sac de povesti si o sa vi le spun, dar sa nu va opriti la ele, sa treceti dincolo si sa vedeti viata. Viata pulsand, viata alergand, viata razand de tot ce credem noi ca e important si de fapt nu e. Puneti pentru o clipa mana pe inima si simtiti-o. Acolo e viata.

 E 6 dimineata. Coboram in gara din Campulung Moldovenesc. Nu s-a luminat inca. Aerul rece miroase a gudron si a brad. Ma simt ca atunci, demult, cand veneam in vacante. Si in tren mi-a placut din acelasi motiv. Refac un drum care multi ani a fost singura mea bucurie.

Am pornit cu Rodica prin orasul pustiu, pana la pensiunea unde urmeaza sa se cazeze.

Nu i-am spus bunicii ca vin (asa faceam si cand eram mici, ne placea s-o surprindem). Pana se lumineaza stau cu Rodica, pe urma  plec spre casa. Pensiunea e pe aceeasi strada, dar ceva mai la vale.

Rasare soarele si odata cu el ceva vechi din mine prinde sa arda si sa ma incalzeasca. Sunt acasa! Imi simt palmele dornice sa atinga, orice: garduri de lemn, iarba, pietre. As mangaia tot sperand ca pielea sa lase ceva din spiritul celor atinse sa treaca pentru totdeauna in mine, sa le pot lua.

 Ajung langa cimitirul evreiesc. Soarele se inalta printre monumentele funerare punand viata si moartea intr-o perfecta armonie. Merg pe ulita de langa parau. Sunt acasa! Repet iar si iar. Acasa asta al meu e mai mult decat locul, sau mai bine spus e locul invelit intr-o stare, sau nu stiu ce e dar asa ma simt - ACASA.

In fata portii inima imi bate cu putere ca si cum ar vrea sa iasa  din pieptsi sa se joace in iarba. Pe aleea asta am alergat de mii de ori. In sandale, in slapi, in cizme, in picioarele goale, in bocancii de lac…Da, am alergat mai mult decat am mers. Acum urc si Elsa, cateaua,  ma intampina. Nu latra ca si cum as fi un strain.

Bunica apare in prag, ma imbratiseaza si imi zice, printre lacrimi, ca de fiecare data “vai mai copchila!”. In casa e cald. Miroase frumos a lemn si ceai de chimen . Focul trosneste in vatra. Ne asezam la povesti langa soba. Nu mai simt timpul trecand.

Prin fereastra se zareste lumea.

Pentru ca diseara plec la Campulung si nu stiu daca voi putea posta ceva pana luni va las orasul meu in cuvinte. Lipsa imaginilor considerati-o un exercitiu de imaginatie…

Dimineata m-am trezit pe la 7. De la geamul Ninei se vedea B-dul Magheru si soarele rasarind. Deci soarele rasare pe strada noastra…M-am culcat la loc zambind. Nina mi-a facut omleta si ceai. Mi-a facut bine cum imi face tot timpul, pentru ca desi e de aici, ea e de dincolo. Nu fac pe misterioasa, numai ca nu stiu cum sa zic asta mai explicit. Nina e misto pentru ca se confunda cu viata.

Am iesit pe strada si merg, asa, iar mersul ma bucura. Vad un oras pe care nu l-am mai vazut niciodata, dar se intampla numai si numai pentru ca aveam mereu perdele prinse de pleoape. Primesc o Coca-cola zero de la o fata cu capul in forma de ochi. Imi zice ca eu sunt limba si cand iau prima inghititura sa inchid ochii. De ce nu? Sunt limba, na, si simt intepaturi de la acid. 4 atomi de hidrogen se unesc si fac un atom de heliu care e mai usor decat cei patru la un loc. Asta se intampla in soare. Nu vorbesc aiurea. Citesc pe un panou, in pasaj la Universitate. Tot acolo mai scrie despre iubire, incredere si curaj, despre lucruri pe care le constientizam de obicei prea tarziu.

Aseara mi-am cheltuit banii pe: – un pahar de vin pentru prietenie – o apa sa ma hidratez – o salata de hering dupa care imi ploua in gura – 2 carnati oltenesti pentru varza calita din frigiderul Ninei.

 Dimineata mai aveam 3 lei. Voiam sa scriu. Imi trebuiau neaparat un pix si un carnet. Pe strada se vand ciorapi de dama, brichete, carlige de rufe si carti de poezie, dar nu pixuri, nu carnete. Gasesc intr-un final. Acum pot scrie pe o banca in Piata Unirii. Imi vine sa plang despre fericire. Oamenii obisnuiesc sa rada in situatii din astea, dar pentru mine rasul si plansul sunt totuna, deci ma manifest cum simt. Langa mine s-a asezat o doamna pentru 5 secunde. Mai devreme au fost doi domni al caror dialog(sau ce-o fi) il redau aici asa cum a fost.

Depozitu’ e inchis. Icoanele se vand numai en-gross. Eu o stiu. Nesimtit de popa. Si nici asta nu e sanatos. Atunci se enervase rau. Nu ai recunoscut-o ma? Da cine era? Aneta Stan. E vorba de multe.

Cica imi inventez lumea. Asa sa fie? Nu stiu sigur. Cum Bucurestiul asta pe care il vad acum nu l-am mai vazut asa niciodata si lumea mea poate exista sau nu. Totul e in ochii celui care priveste. Plec mai departe. Apar autobuze portocalii. Mai am 6 bani. Cu 6 bani nu poti cumpara nimic. Catedrala de pe dealul Mitropoliei aduna oameni. Stau pe bordura si ii privesc. Trec repede pe langa mine vorbind despre lucruri lumesti. Relatia cu dumnezeul lor e una pe fuga cred. Pomenesc de sfantu’. Nu stiu cine e dumnealui. Fiecare se descurca cum poate. Eu nu ma indoiesc de aici de pe bordura. Doar stau si ma uit. Miroase a busuioc si a iarba taiata proaspat. E soare. Mi-e suficient. Oamenii care au flori nu vor sa le dea celor care n-au, sau daca le dau intai se uita urat. Nu e prea multa iubire pe strada asta.

“Ma bate gandul sa fac cozonac”

“Iuuu, Tuca, ce-ti veni?”

“Stau langa Hala Traian si mi-a zis cineva ca-l scot in seara asta”

Nimeni nu-mi zambeste. Nimeni. (nu ma lamentez, constat doar). Cei care au cerut flori si acum au sunt nemultumiti ca le-au fost date cu zgarcenie, in plus vor mai multe. De ce ar vrea cineva sa aiba mai multe flori? E o treaba cu florile astea. Incep sa ma dumiresc. Sunt de la “sfantu’”. Maine il scot afara sigur. Nu ma amestec cu biserica lor. Pe sfant il cheama Dumitru. Daca stai putin pe bordura te lamuresti repede despre multe lucruri

“Sa nu pierzi banii ma!”

“Nu-i pierd eu fa, ca tin si mana in buzunar”

 “Domnita, cat inseamna 4 buchete cu 5 lei?” ma intreaba o tiganca dupa ce tocmai isi vanduse marfa la pretul asta si era speriata sa nu fie in paguba. Noroc ca am fost tare la matematica…1,25

 “La sfantu’ nimeni n-a intrat in fata. S-a mers foarte ordonat”

 Sfantu’ asta ii face pe oameni solemni nu fericiti. Vorbesc cu Andreea, care are 6 ani si cerseste. O intreb daca merge la scoala. Nu merge, dar mi-ar spune orice numai sa-i dau un banut. Eu mai am doar 6, dar nu poate face mare lucru cu ei. M-am lamurit. Plec mai departe coborand straduta aproape secreta. Vad o usa mica si veche pe care imi vine s-o mangai. Mai incolo o casa frumoasa sta sa cada. Pacat. Cei care au construit-o ii facusera toate scurgerile de apa in forma de capete de dragon. Niste bijuterii sortite sa dispara foarte curand daca nu se va indragosti cineva de casa asta. Sunt pe cheiul Dambovitei. Trotuarul dinspre apa e pustiu si oarecum in paragina. Pe partea cealalta de strada oamenii merg inghesuiti. Din Unirii pana la intersectia cu Calea Victoriei pe partea asta am fost 4 – un biciclist, un nebun, o doamna si cu mine. Apa e foarte murdara, cu spume(nu e o figura de stil). Pe ea plutesc doua rate. Ori s-au adaptat ori vor muri curand. O iau pe Calea Victoriei, in sus…

Dupa ce ieri  m-am gandit serios sa-mi schimb data plecarii undeva mai curand, ziua de azi a inceput frumos si a continuat la fel. Pana sa ne intalnim nu am iesit din casa. Am desenat, am lenevit in balansoar, am ascultat muzica si am dormit. A venit Nina sa ma ia. Pe drum, pana la teatrul Act, am filmat Bucurestiul pentru Miguel.

Intram in salonul oriental, inauntru un baiat cu laptop-ul in brate. Zicem buna ziua si ne dam in vorba, il invitam sa stea cu noi la intalnire. Ramane bucuros, aflam ca e artist si ca tablourile din ceainarie sunt ale lui. E un om senin.

Incepe sa vina lumea si indiferent daca ne-am mai intalnit sau e pentru prima oara, simt caldura in fiecare imbratisare. Dialogurile se leaga firesc. In sfarsit vad zambete. Ne vorbim privindu-ne in ochi. Nu stiu cand au trecut cateva ore. Ma trezesc la sfarsit in camera doar cu Nina si Gabi, artistul de care povesteam. El se mira de simetria intamplarii, se minuneaza ca a intrat pentru cateva ore intr-o lume despre care nu stia, dar care i-a placut . Atunci realizez si eu ca tocmai se inchide cercul, ca iesim in aceeasi formula dintr-o zona unde ne-a fost atat de  bine. Am parasit incaperea, iar el a ramas acolo, singur, cum il gasisem, dar fericit.

E doua noaptea. Mi-e imposibil sa adorm. Mananc o gutuie si doar greutatea ei ma tine sa nu plutesc pe-aici.

Va multumesc pentru bucuria pe care mi-ati facut-o !