Asezatul vietii in cateva cutii are o intimitate despre care se povesteste greu. Multul concentrat in putin, lucrurile de care uitasem, amintirile pe care mi le poate declansa pana si o bucatica de hartie… E un ritual de curatare. Arunc tot ce nu-mi mai trebuie sa incep altceva, aleg ce e important de ce nu. Sambata ne mutam. Sunt destul de eficienta. Azi mi-a ramas timp sa fac bile si sa dau o fuga la plaja cu Vladimir.

Vremea e superba, nu bate vantul deloc, iar copilul s-a schimbat dramatic. De cand am venit parca e altul. A renuntat singur la calculator, adica nu-l mai deschide deloc desi inainte era maniac, e preocupat de scoala, nu mai spune NU la orice si vrea sa iesim cu bicicleta. Ma uit la el cu ochii mari si il intreb in gluma daca s-a lovit la cap, dar in sinea mea sunt foarte fericita. Ii spun si lui „sunt fericita ca m-ai ales sa fiu mama ta”. „An tan te dizemane compane…ma duc la doamna asta ca e draguta” imi arata el cum m-a ales inainte sa apara pe lume.

E a doua zi cand venim la Guincho. Ieri ne-am catarat pe stanci, pana la un fort indepartat si acolo, deasupra marii am avut o discutie despre viata noastra. Copilul asta e tot numai lumina. Are o justete, o blandete si o intelegere cand priveste lumea …

Azi nu ne-am mai spus nimic, dar ne-am jucat in nisipul ud. „Parca esti sora mea mai mica” imi zice amuzat cand ma supar ca-mi surpa castelul. E treaba serioasa cu castelul. Am gasit o ingenioasa tehnica sa-l inalt. Fascinant cum se scurge nisipul odata cu apa din pumnul meu, depunandu-se strat peste strat intr-o constructie bizara.

Vladimir s-a ocupat de peisaj sapand canale si lacuri, care izvorau imediat ce scotea putin nisip. „Suntem iarasi mici, mama!”

„Suntem” ii raspund fara sa mai am idee de timp.

Am facut pe seara placinta cu mere pentru ca viata e frumoasa si simt nevoia s-o sarbatoresc.

“Acum imi doresc mult de tot sa “croiesti” margelele astfel incat sa le faci sa-mi cante.

Si ma repet mai jos:

Ce iubesc eu mult, si in ce as sta cufundata?

muzica - cubaneza, jazz, tango argentinian

caldura care-o insoteste si-ti lipeste muzica asta de suflet si trup

o trompeta singura melancolica…sau mai intensa

un saxofon

de fapt, orice instrument care vorbeste pe limba asta”

Sunt facute in zorii unei zile, in tacerea de la 5 dimineata cand muzica lumii se aude cel mai bine. Sunt fotografiate putin dupa rasarit sa imprumute caldura de la soare…

Dupa o zi lumina de munca bruta, adica strans si impachetat multele lucruri pe care constat ca le detin, sambata noaptea am fost in Lisabona la ziua Anei. Imi place ca se largeste cercul portughez al cunostintelor mele. M-au primit foarte cald.

Ne-am vazut la cafeneaua unde merg de obicei. E si preferata lor, doar acolo i-am intalnit prima oara pe Miguel si Tereza.

In ciuda vocabularului meu vag, comunicam. Ceva dincolo de cuvinte capata fluenta. Cel putin cu Miguel vorbesc intr-un fel foarte amuzant. Punem la un loc, in aceeasi fraza cuvinte pe care le stim din diverse limbi si iese o amestecatura simpatica. Nu stiu de ce nu-mi vorbeste doar in portugheza. Cred ca il distreaza limba asta aiuritoare pe care o inventam. Ana si Kaio stiu engleza, deci cu ei e simplu.Terezei ii zambesc mult cand nu mai am cuvinte. Prietenul Anei tace mai mult ca mine.Toti avem planuri, vise, povesti si le impartasim.

Plecam in Bairo Alto. N-am fost niciodata noaptea. Strazile sunt pline de lume, bauturile se vand in pahare uriase de plastic. Vrem sa ascultam fado. Familia Anei are un local tipic, iar matusa ei e cantareata. Intram in carciuma mica decorata cu cioburi de oglinda si ornamente de lemn lacuit. Miroase a casa de demult.

Bem vin rosu si mancam paine proaspata cu branza. Ascultam fado cantat de cei patru solisti rand pe rand. Fiecare imprima muzicii parte din personalitatea lui. E fascinant, abolut fascinant. Pasiune si melancolie, simplitate si caldura, saudade. Ma indragostesc iremediabil de Portugalia. In pauze vorbim viu despre viata si nimeni nu vrea sa demonstreze nimic. Suntem calatori opriti putin sa se bucure impreuna la masa asta.

Iesim iar pe strazi unde lumea e din ce in ce mai vesela. Celor din grupul nostru le tot ies in cale prieteni. Imi place  sa umblu noaptea, asa, prin oras.

Locul unde oprim inainte sa plece si ultimul tren, e patiseria de langa gara. Are vitrinele burdusite cu tot felul de dulciuri. Inauntru aglomeratie. Cand gust dintr-un triunghi cu mere si migdale inteleg de ce e asa cautata. Alta bucurie simpla si impartasita.

So, alegre-te mujer! cum zice Miguel



Sunt inapoi, in tara care ma lasa sa visez. Miguel, Ana si Tereza m-au intampinat la aeroport spunandu-mi ca nu vor sa ma simt straina cand vin. Sunt emotionata, asa emotionata ca am uitat si cele cateva cuvinte pe care le stiam. Le multumesc zambind mult. Inca ma resimt dupa ultimele zile de chin. Parca ma clatin in tot, am inima rece. Cred ca se protejeaza si ea putin, dar sper sa-I treaca repede.

Miguel isi aseaza palmele pe obrajii mei si imi spune cu precizie ce se intampla cu maseaua. E uimitor cum descrie in cele mai mici detalii situatia (inca dificila) pe care eu o stiam de la doctor.

Ma face sa-mi para rau de indoielile care ma cuprinsesera. Magia exista, partea cealalta exista si ea. E bine ca m-am intors.

Simt ca am febra. Drumul de la aeroport la gara il strabat ca prin vis. Ii arat lui Miguel poze cu familia mea. Se lasa noaptea. Lisabona mi-e draga, dar astept sa ajung in Cascais, numai acolo e deplin acasa.

In tren raman singura. Respir adanc stiind ca vor urma zile de efort, dar nu ma gandesc inca. E intuneric si nu vad oceanul. Il simt prin peretele de metal al trenului, prin sticla ferestrei, prin piele.

In sfarsit cobor, dar ma inalt in acelasi timp. Sunt deasupra orasului plutind prin ceata. Ii strig in gura mare toata dragostea mea.

Oamenii din jur nu banuiesc nimic pentru ca merg pe peron carandu-mi geamantanul, ca orice calator.

Acasa ma asteapta tata, Vladimir si Tam Tam. Mi-a fost dor. Ma emotioneaza felul in care Vladimir ma tine in brate si nu-mi mai da drumul. El stie sa-si arate cel mai bine iubirea tacand. Tam Tam latra si sare pe mine.

Deja ma simt instrainata de apartamentul asta. Urmeaza sa-l golesc si sa plec .

Plec spre Portugalia. Ma asteapta o mutare in forta dupa ce proprietara de unde stau acum a primit foarte prost vestea plecarii mele. Prin urmare in weekend trebuie sa-mi impachetez lucrurile si o voi face cu bucurie pentru ca iubesc inceputurile. Nina va veni direct in casa noua.

Ce-am trait aici a fost profund, mai putin la mijloc, deloc caldut. Am fost sus, pana la cer si inapoi, jos. Clatinaturile fac echilibrul recastigat mai pretios.

Se creaza noi legaturi si unele dintre cele vechi se desfac, se aseaza relatiile, se lamureste un sens.

In anumite momente mi s-a parut greu si primul impuls a fost sa fug, dar am ramas, dispusa sa simt tot. Dupa frica de suferinta, suferinta in sine nu prea mai exista.

Am facut pace, am vazut-o pe bunica, am aflat povesti, am cunoscut oamenii direct cu inima, am pictat, am daruit si dupa chinuri indelungi am dinti impecabili. Viata e un dans. Ma misc libera in spatii largi, intre fiinte care sunt una cu mine si merg fericita mai departe.

Mi-ar placea sa pastrati viu spiritul intalnirilor noastre si in loc de ramas bun va mai dau un prilej. Diseara ora 21.00 Mara si Senzor au concert la Piano Caffe (Iancu de Hunedoara nr. 29F). Sa-mi povestiti

Cat am stat aici am profitat sa-mi rezolv niste probleme stomatologice. Asta a insemnat chin la limita suportabilului. Cand toate pareau sa se termine a inceput sa ma doara o masea, dar sa ma doara. Azi a fost imposibil s-o atinga medicul. Mi-a facut anestezice cat sa paralizeze un cal, amortisem toata, mai putin nervul care trebuia. Pentru ca am frisoane si dureri nu pot sa ma adun sa scriu mai mult de auuuuuuuuuuuu.

Va las cu Miguel pictand cel mai recent tablou al lui. Privindu-l m-a ajutat sa uit putin de mine.

Azi dimineata am gasit un magazin cu materiale pentru pictura. Imi era cumplit de dor sa lucrez si i-am deschis usa  cu mainile tremurand. Mi-am umplut geanta cu tuburi de acrilic, pensule, hartie si aproape am alergat pana acasa. Toate miscarile imi erau accelerate, ca intr-un film derulat cu viteza mare. Abia dupa am facut ceaiul si  m-am pregatit de lucru ritmul s-a normalizat.

Prima linie trasa cu pensula… Ma intorc in locul de care mi-a fost dor. Cobor in mine insami, in tacerea lichida a inceputului. Acolo lucrurile sunt simple, clare, abstracte.

Vida e uma coisa diferente

Fereastra din tavan

Inceputul

Cand m-am apucat de blog scopul a fost unul, in primul rand, practic. Voiam un spatiu unde sa-mi expun munca. Nu stiam incotro ma va duce aceasta decizie oarecum seaca.

Ieri l-am rasfoit putin. E toata viata mea dintr-un an si jumatate acolo, cu bune, cu rele, cu fleacuri si chestii importante, cu margele, cu dragoste, cu nostalgie, dar mai ales cu oameni.

La inceput, din cauza artificialului pe care mi-l inspira virtualul ma gandeam ca legaturi reale nu se prea pot stabili in asa mediu. Unul dintre primele posturi a fost chiar despre asta. Cat din ce spun ajunge la ceilalti, cata iluzie se poate genera prin cuvinte? Pe urma nu m-a mai interesat, eu am scris despre tot exact cum a fost, incercand sa formulez simplu. Am fost sincera si restul s-a intamplat firesc. Relatia cu lumea s-a transformat din “EU si EI” in  “NOI”. Prin NOI, dincolo de diversitatea aparenta simt INTREGUL. Acum stiu ca NOI=UNU. E o problema de algebra, simpla si complicata in acelasi timp.

Nici un raspuns nu se afla pe axa orizontala.

Nici axa verticala nu e folositoare in sensul asta, pentru ca sus si jos sunt acelasi lucru, ca inainte si inapoi. Singurul loc important este un punct – originea axelor, adica ZERO

Pe 20 iunie 2008 scriam…

« În matematicile transcendente se demonstrează algebric că zero multiplicat cu infinit este egal cu Unu »
As vrea sa inteleg chestia asta…

 Astazi 3 noiembrie 2009 tocmai am inteles si stau asa inmarmurita de vreo jumatate de ora, abia respirand. Stiam ca in matematica exista cheile si poezia lumii.

Revin la scris si la oameni, dupa algebrica revelatie. Inima imi bate linistit si lumea e in continuare de catifea eu soy como el polve que flota per il mundo, iar starea asta le lasa celorlalti spatiu sa fie. Ma bucur de fiecare fiinta cu care ma intersectez, imbratisez simtind cum n-am mai simtit pana acum dizolvarea.

SUNTEM…

In unele momente intreaga lume capata  contururi de catifea. Imi vine s-o mangai. Anticipez senzatia de infinit bine pe care mi-ar da-o orice as atinge. Atunci trec cu mainile peste suprafate si indiferent de textura totul pare moale, cald, prietenos palmelor mele.

Ce simt e nou, bun si mult. Mi se intampla tot mai des.

In clipele astea desavarsite imi vine sa zic precum Nichita

Si-atunci m-apropii de pietre si tac
Iau cuvintele si le-nec in mare
Suier luna si-o rasar si-o prefac
Intr-o dragoste mare.

Nu pot fi mai vorbareata de-atat despre unele lucruri, dar voi stiti…

Am fost intrebata cine sunt. Si eu ma intreb zilnic, dar nu dau raspunsuri la intrebarea asta.

Vreau un loc in principiu, in abstract, in timpul dupa care tanjesc desi nu l-am trait, in spatiul care imi lipseste fara sa-l fi avut. Vreau sa fiu fara sa fiu, sa n-am nimic din ce mi-as dori cu strasnice sa am, sa raman doar o ceata, o destramare de abur care nu va redeveni picatura niciodata, o formula fara aplicatii, o stare, cum ar fi melancolia, dar fara nume

Nu glumesc, si nici n-am plecat inca din Bucuresti, dar cand e innorat stiu ca soarele e mereu acolo, dupa nori, cand ploua ies de sub umbrela si prind picaturi cu varful limbii, cand bate vantul intind mainile in lateral si imi inchipui ca ma poate duce cu el.

Nu-i asa ca e o dimineata frumoasa?

Exista mai multe timpuri. Am invatat la scoala. Acolo se refereau doar la verbe, dar eu cred ca si oamenii au timpurile lor. Dintre toate aleg sa traiesc perfectul simplu. De ce? Pentru ca e perfect si simplu. Nu ma refer aici la ce defineste gramatica, voiam sa zic in alte cuvinte “sunt fericita”. Sunt fericita! Urmeaza sa impart, pentru un timp pe care il voi denumi generic “mai mult ca perfectul”, spatiul locativ si afectiv cu Nina, cunoscuta lumii sub numele de Kitten.

Anunt oficial, astazi, cand poate dovedi cu un document valabil(biletul de avion proaspat achizitionat) ca prietena mea draga a decis sa se mute in Portugalia. Vom sta impreuna in “casa de los anjeles”. Venirea ei se incadreaza undeva intre normal si miraculos. Uneori vad firul firesc al intamplarilor si ma inunda linistea, alteori cineva imi elibereaza miliarde de fluturi in stomac si ma ia un fel de ameteala. Da, se intampla lucruri… Cred in intalniri, cred ca apar mereu oamenii necesari, cred in iubirea fara conditii, si cred ca ne suntem de folos unii altora. Mai cred ca ne putem pastra libertatea, ca putem darui si primi simplu, ca putem incerca marea cu degetul, ca putem visa.

Lola & Kitten va spun hotarat VIATA E MISTO!

Am cules un mar rosu care ma astepta in livada.

Lumi vechi si noi se intrepatrund. De fapt toate sunt aici impletindu-se intr-un prezent halucinant. Bunica mi-a spus “femeile erau acolo si stiau foarte bine ce trebuie facut”. M-a legat mai strans de ele.

Pe patul de moarte mama Agripina ar fi mancat fragi, dar fata trimisa dupa ei a ajuns prea tarziu. Unchiul Stefan a fost un martir.

 Bunicu, Lola, bunica Ileana, bunica Ioana…am aflat cum au parasit lumea asta toti cei ai mei plecati de-aici. Poate marul era unul al cunoasterii. Bunica a deschis lazi prafuite unde pastrase intacte clipele cand dragii de ei au rasuflat pentru ultima data. Tot acolo tinea momente din viata lor. Insecte in chihlimbarul memoriei sunt amintirile astea. Mi le-a daruit simplu si n-a fost nevoie sa pun prea multe intrebari.

Curgeau cuvinte facand departarea aproape, necunoscutul accesibil. Ne-am intalnit cu totii. Am un sac de povesti si o sa vi le spun, dar sa nu va opriti la ele, sa treceti dincolo si sa vedeti viata. Viata pulsand, viata alergand, viata razand de tot ce credem noi ca e important si de fapt nu e. Puneti pentru o clipa mana pe inima si simtiti-o. Acolo e viata.

 E 6 dimineata. Coboram in gara din Campulung Moldovenesc. Nu s-a luminat inca. Aerul rece miroase a gudron si a brad. Ma simt ca atunci, demult, cand veneam in vacante. Si in tren mi-a placut din acelasi motiv. Refac un drum care multi ani a fost singura mea bucurie.

Am pornit cu Rodica prin orasul pustiu, pana la pensiunea unde urmeaza sa se cazeze.

Nu i-am spus bunicii ca vin (asa faceam si cand eram mici, ne placea s-o surprindem). Pana se lumineaza stau cu Rodica, pe urma  plec spre casa. Pensiunea e pe aceeasi strada, dar ceva mai la vale.

Rasare soarele si odata cu el ceva vechi din mine prinde sa arda si sa ma incalzeasca. Sunt acasa! Imi simt palmele dornice sa atinga, orice: garduri de lemn, iarba, pietre. As mangaia tot sperand ca pielea sa lase ceva din spiritul celor atinse sa treaca pentru totdeauna in mine, sa le pot lua.

 Ajung langa cimitirul evreiesc. Soarele se inalta printre monumentele funerare punand viata si moartea intr-o perfecta armonie. Merg pe ulita de langa parau. Sunt acasa! Repet iar si iar. Acasa asta al meu e mai mult decat locul, sau mai bine spus e locul invelit intr-o stare, sau nu stiu ce e dar asa ma simt - ACASA.

In fata portii inima imi bate cu putere ca si cum ar vrea sa iasa  din pieptsi sa se joace in iarba. Pe aleea asta am alergat de mii de ori. In sandale, in slapi, in cizme, in picioarele goale, in bocancii de lac…Da, am alergat mai mult decat am mers. Acum urc si Elsa, cateaua,  ma intampina. Nu latra ca si cum as fi un strain.

Bunica apare in prag, ma imbratiseaza si imi zice, printre lacrimi, ca de fiecare data “vai mai copchila!”. In casa e cald. Miroase frumos a lemn si ceai de chimen . Focul trosneste in vatra. Ne asezam la povesti langa soba. Nu mai simt timpul trecand.

Prin fereastra se zareste lumea.

Pentru ca diseara plec la Campulung si nu stiu daca voi putea posta ceva pana luni va las orasul meu in cuvinte. Lipsa imaginilor considerati-o un exercitiu de imaginatie…

Dimineata m-am trezit pe la 7. De la geamul Ninei se vedea B-dul Magheru si soarele rasarind. Deci soarele rasare pe strada noastra…M-am culcat la loc zambind. Nina mi-a facut omleta si ceai. Mi-a facut bine cum imi face tot timpul, pentru ca desi e de aici, ea e de dincolo. Nu fac pe misterioasa, numai ca nu stiu cum sa zic asta mai explicit. Nina e misto pentru ca se confunda cu viata.

Am iesit pe strada si merg, asa, iar mersul ma bucura. Vad un oras pe care nu l-am mai vazut niciodata, dar se intampla numai si numai pentru ca aveam mereu perdele prinse de pleoape. Primesc o Coca-cola zero de la o fata cu capul in forma de ochi. Imi zice ca eu sunt limba si cand iau prima inghititura sa inchid ochii. De ce nu? Sunt limba, na, si simt intepaturi de la acid. 4 atomi de hidrogen se unesc si fac un atom de heliu care e mai usor decat cei patru la un loc. Asta se intampla in soare. Nu vorbesc aiurea. Citesc pe un panou, in pasaj la Universitate. Tot acolo mai scrie despre iubire, incredere si curaj, despre lucruri pe care le constientizam de obicei prea tarziu.

Aseara mi-am cheltuit banii pe: – un pahar de vin pentru prietenie – o apa sa ma hidratez – o salata de hering dupa care imi ploua in gura – 2 carnati oltenesti pentru varza calita din frigiderul Ninei.

 Dimineata mai aveam 3 lei. Voiam sa scriu. Imi trebuiau neaparat un pix si un carnet. Pe strada se vand ciorapi de dama, brichete, carlige de rufe si carti de poezie, dar nu pixuri, nu carnete. Gasesc intr-un final. Acum pot scrie pe o banca in Piata Unirii. Imi vine sa plang despre fericire. Oamenii obisnuiesc sa rada in situatii din astea, dar pentru mine rasul si plansul sunt totuna, deci ma manifest cum simt. Langa mine s-a asezat o doamna pentru 5 secunde. Mai devreme au fost doi domni al caror dialog(sau ce-o fi) il redau aici asa cum a fost.

Depozitu’ e inchis. Icoanele se vand numai en-gross. Eu o stiu. Nesimtit de popa. Si nici asta nu e sanatos. Atunci se enervase rau. Nu ai recunoscut-o ma? Da cine era? Aneta Stan. E vorba de multe.

Cica imi inventez lumea. Asa sa fie? Nu stiu sigur. Cum Bucurestiul asta pe care il vad acum nu l-am mai vazut asa niciodata si lumea mea poate exista sau nu. Totul e in ochii celui care priveste. Plec mai departe. Apar autobuze portocalii. Mai am 6 bani. Cu 6 bani nu poti cumpara nimic. Catedrala de pe dealul Mitropoliei aduna oameni. Stau pe bordura si ii privesc. Trec repede pe langa mine vorbind despre lucruri lumesti. Relatia cu dumnezeul lor e una pe fuga cred. Pomenesc de sfantu’. Nu stiu cine e dumnealui. Fiecare se descurca cum poate. Eu nu ma indoiesc de aici de pe bordura. Doar stau si ma uit. Miroase a busuioc si a iarba taiata proaspat. E soare. Mi-e suficient. Oamenii care au flori nu vor sa le dea celor care n-au, sau daca le dau intai se uita urat. Nu e prea multa iubire pe strada asta.

“Ma bate gandul sa fac cozonac”

“Iuuu, Tuca, ce-ti veni?”

“Stau langa Hala Traian si mi-a zis cineva ca-l scot in seara asta”

Nimeni nu-mi zambeste. Nimeni. (nu ma lamentez, constat doar). Cei care au cerut flori si acum au sunt nemultumiti ca le-au fost date cu zgarcenie, in plus vor mai multe. De ce ar vrea cineva sa aiba mai multe flori? E o treaba cu florile astea. Incep sa ma dumiresc. Sunt de la “sfantu’”. Maine il scot afara sigur. Nu ma amestec cu biserica lor. Pe sfant il cheama Dumitru. Daca stai putin pe bordura te lamuresti repede despre multe lucruri

“Sa nu pierzi banii ma!”

“Nu-i pierd eu fa, ca tin si mana in buzunar”

 “Domnita, cat inseamna 4 buchete cu 5 lei?” ma intreaba o tiganca dupa ce tocmai isi vanduse marfa la pretul asta si era speriata sa nu fie in paguba. Noroc ca am fost tare la matematica…1,25

 “La sfantu’ nimeni n-a intrat in fata. S-a mers foarte ordonat”

 Sfantu’ asta ii face pe oameni solemni nu fericiti. Vorbesc cu Andreea, care are 6 ani si cerseste. O intreb daca merge la scoala. Nu merge, dar mi-ar spune orice numai sa-i dau un banut. Eu mai am doar 6, dar nu poate face mare lucru cu ei. M-am lamurit. Plec mai departe coborand straduta aproape secreta. Vad o usa mica si veche pe care imi vine s-o mangai. Mai incolo o casa frumoasa sta sa cada. Pacat. Cei care au construit-o ii facusera toate scurgerile de apa in forma de capete de dragon. Niste bijuterii sortite sa dispara foarte curand daca nu se va indragosti cineva de casa asta. Sunt pe cheiul Dambovitei. Trotuarul dinspre apa e pustiu si oarecum in paragina. Pe partea cealalta de strada oamenii merg inghesuiti. Din Unirii pana la intersectia cu Calea Victoriei pe partea asta am fost 4 – un biciclist, un nebun, o doamna si cu mine. Apa e foarte murdara, cu spume(nu e o figura de stil). Pe ea plutesc doua rate. Ori s-au adaptat ori vor muri curand. O iau pe Calea Victoriei, in sus…

Dupa ce ieri  m-am gandit serios sa-mi schimb data plecarii undeva mai curand, ziua de azi a inceput frumos si a continuat la fel. Pana sa ne intalnim nu am iesit din casa. Am desenat, am lenevit in balansoar, am ascultat muzica si am dormit. A venit Nina sa ma ia. Pe drum, pana la teatrul Act, am filmat Bucurestiul pentru Miguel.

Intram in salonul oriental, inauntru un baiat cu laptop-ul in brate. Zicem buna ziua si ne dam in vorba, il invitam sa stea cu noi la intalnire. Ramane bucuros, aflam ca e artist si ca tablourile din ceainarie sunt ale lui. E un om senin.

Incepe sa vina lumea si indiferent daca ne-am mai intalnit sau e pentru prima oara, simt caldura in fiecare imbratisare. Dialogurile se leaga firesc. In sfarsit vad zambete. Ne vorbim privindu-ne in ochi. Nu stiu cand au trecut cateva ore. Ma trezesc la sfarsit in camera doar cu Nina si Gabi, artistul de care povesteam. El se mira de simetria intamplarii, se minuneaza ca a intrat pentru cateva ore intr-o lume despre care nu stia, dar care i-a placut . Atunci realizez si eu ca tocmai se inchide cercul, ca iesim in aceeasi formula dintr-o zona unde ne-a fost atat de  bine. Am parasit incaperea, iar el a ramas acolo, singur, cum il gasisem, dar fericit.

E doua noaptea. Mi-e imposibil sa adorm. Mananc o gutuie si doar greutatea ei ma tine sa nu plutesc pe-aici.

Va multumesc pentru bucuria pe care mi-ati facut-o !

Ne vedem diseara la 18.30 in “Sala de lectura” – ceianaria de la Teatrul Act. Se intra prin gangul de la teatru apoi pe usa din dreapta la etajul 2 al cladirii(va rog punctualitate pe cat posibil fiindca in camerele din fata ale ceainariei va fi o seara de lectura incepand cu ora 19.00). Mentionati ca mergeti in salonul oriental pentru ca la celalat eveniment se plateste intrare.

Abia astept sa ne intalnim!

Povestea lui Mishu Pinguinu’ este spusa de pestele Felix. Pentru ca pestii sunt atat de tacuti e o poveste fara cuvinte. Cele scrise pe margele sunt numai si numai concluzia mea dupa ce am aflat intamplator toata istoria intr-o seara, in timp ce stateam pe o piatra langa ocean.

Pinguinii sunt fiinte foarte delicate

Mishu e romantic

Mishu +Fifi =LOVE

Mishu e prietenul meu cel mai bun(al lui Felix adica)

Mishu locuieste in Bucuresti

E o poveste marina, sau nu, depinde de unde priviti. E o poveste cu flori, inimi, stele de mare, vise, pinguini indragostiti si un peste . Multi nu vor crede ca asa ceva nu exista, sau exista dar nu in combinatia asta. Totusi…

Chiar daca mohorata, ziua a inceput asa cum imi doream. Am ramas in pat pana tarziu sa citesc. Mara mi-a pregatit ceaiul si parea sa urmeze o dimineata linistita. A venit Matias. N-am mai citit. Am inceput sa ne jucam. Invelisul meu de femeie a disparut lasand sa iasa la iveala copilul. A fost nebunie. Eu si Mati ne-am transformat in artisti de circ. Am avut spectaculoase numere cu tigri si elefanti zburatori plus un show acrobatic palpitant, am incheiat sarind in pat pana n-am mai putut. Episodul a fost denumit de Mati “circ in chiloti”din cauza imbracamintii noastre sumare.

Doamne ce bine e sa uit cati ani am! Nimic nu se schimba in interior. Exista o fetita vesnica, numai ca acum nu-i mai spune nimeni “trebuie sa fii matura” si ea e tare fericita. Am luat pranzul la o prietena de-a Marei care ne-a gatit fasole. Ma emotioneaza cand cineva imi aseaza o farfurie de mancare in fata. Nu stiu de ce gestul asta mi se pare sacru.

 Pe seara am ajuns la Gianina. Ne astepta cu slana din ardeal, telemea, rosii si ceapa. Ne mai astepta cu inima ei buna, cu prietenia , cu totul. Mi-a daruit o palarie minunata.

Intoarse casa la Mara ne-am adunat in alta formula. Au venit Kitten, Maria si Viviana. Vin, cornulete, emotii, margele verzi si planuri pentru noapte alba.

Ne-am hotarat sa iesim. Mara cu talentul ei de make-up artist ne-a facut frumoase pe toate si duse am fost. Ne-am oprit in Control. Lume multa, dar nu prea ne-am gasit locul. Prea studenteasca atmosfera si prea mult fum. In final am ajuns la Gaia. Altfel de oameni, adica trecusera de studentie, dar… Aveam senzatia ca sunt in muzeul figurilor de ceara. Toti intepeniti, priveau in gol. Fetele isi tineau buzele rasfrante. Pareau mofturoase rau. Domnii aroganti. Nimeni nu stabilea contact vizual cu nimeni. Exista doar un soi de scanning furisat. Straniu, dar interesant. Mi-am pastrat mintea rece si inima calda, am zambit fara intentii si subintelesuri, am dansat pana la 5 dimineata, am privit oameni in ochi si am constatat ca au nevoie de alcool ca sa-si recapete firescul. Am ciocnit pahare in stanga si in dreapta, am flirtat, am primit carti de vizita si propuneri. A fost o experienta pe care nu o judec nicicum. A fost o noapte intensa! E o noua dimineata cu dureri de cap…

Ploua, ploua, ploua…

Am dormit la Nina. Putin ca de obicei. Trebuie sa ma duc urgent la banca, desi dupa cum toarna afara as sta mai degraba sub plapuma cu o carte si un ceai. Cobor in strada. Mi-e cam frig. Oamenii sunt incruntati si zgribuliti. Un batranel isi injura birjareste umbrela care nu vrea sa se deschida. Un “domn” isi injura nevasta care a trantit prea tare portiera de la Loganul lui iubit. Prin parbrize citesc pe buzele soferilor chestii triviale. Grozav! Iar ma uit pe sus, dar nici acolo peisajul nu e prea vesel.

N-am chef sa ma las plouata si ma ghemuiesc inauntrul meu unde nu e nici frig, nici urat. Trec pe langa un loc dragut – Paul, in Dorobanti. Arata frantuzesc si asta imi place.

Mi-e frig de mor si pana ma vad cu Bogdan la pranz intru sa beau un ceai. Inauntru sunt domni imbracati frumos care vorbesc numai despre hainele lor pentru care au batut toate magazinele Europei. Ma masoara insistent si continua sa-si spuna banalitati. Mi-e deja mai bine tinand in palme o ceasca din care se ridica aburi vanilati.

Scot carnetul si notez franturi din dialogurile celor de alaturi, sunt amuzanti barbatii astia vorbind ca femeile despre shopping, si ca mitocanii despre femei. De fapt nu sunt amuzanti, ma fortez eu sa ma inveselesc cu ceva. Ei sunt tristi, isi umplu vietile cu ce pot si le fac zile fripte altora. Deja m-am plictisit sa-i ascult. Ma uit la vanzatoare. Vor sa para amabile, dar nu le prea iese. Adica le lipseste bucuria si educatia. Vine Bogdan.

Azi s-a uitat la televizor(de obicei nu se prea uita) si s-a ingrozit de perspectivele tarii, dar nu insista pe subiect. Ii multumesc in gand ca nu ma amaraste mai mult decat sunt. Imi povesteste lucruri frumoase si petrecem timp bun impreuna. Ne intoarcem in trafic. E infernal, dar in masina e muzica, e cald, ceea ce face asteptarea suportabila. De la noi macar nu se aud injuraturi.

Ziua a inceput la ora 12.00 dupa ce am stat o noapte de vorba cu Mara.

Ora 14.00. Am luat pranzul cu Dan si a fost frumos pentru ca nu avem resentimente. Noi vom ramane foarte buni prieteni.

Ora 16.30. Cu ochii in soare pe B-dul Lascar Catargiu

Ora 16.35. Cu capul in nori pe acelasi bulevard.

Am ales perspectivele astea pentru ca la nivelul strazii mi s-a parut trist. Oamenii nu mi-au zambit deloc…

Dupa ora 17.00. Pe Magheru, la Kitten unde a venit si Maria. Ionatane asa cum visam, cornulete, vin rosu si alte chestii fermecatoare.

Nu mai am poze, dar seara a fost cu intalniri asteptate si neasteptate la Carturesti, apoi a continuat la Mara sub semnul sloganului VIATA E MISTO.

Am disparut de pe-aici ca sa termin margelele pe care trebuie sa le aduc la Bucuresti. In ultimele doua nopti am dormit cate trei ore.

Azi aveam ceva de dus la posta neaparat. M-am bucurat sa ies un pic cu bicicleta dupa turul de forta din ultimele 48 de ore. Nu mai trecusem din primavara pe strada interzisa pentru ca s-au facut lucrari in zona si era complicat cu bicicleta, dar azi mi-a fost dor de ascunzisurile orasului vechi. Daca tot plec 3 saptamani, macar sa le vad putin,  mi-am zis.

Imi atrage atentia un afis de inchiriere pus pe o cladire din piateta unde mi-am dorit dintotdeauna sa stau si ma gandesc sa notez numarul ca nu se stie. Pe urma chiar sun. Vorbesc cu o doamna draguta, imi spune pretul care mi s-a parut ok si ne-am dat intalnire intr-o ora sa vad casa.

Intre timp mi-am rezolvat treburile, am stat putin pe plaja din Baia si m-am intors. Apartamentul e minunat. Are doua camere in plus fata de cel in care stau acum, baia si bucataria nou noute, spatii de depozitare plus un loc perfect de tinut bicicletele la adapost. Mai negociez un pic si zic ca-l iau.

Deci fabrica de vise se va muta pe o straduta linistita din Cascaisul vechi…

Am pedalat pana acasa ca nebuna sa-i spun lui tata de isprava mea si ne-am intors amandoi in plimbare sa-i arat. A fost incantat si m-a scos la bere.

Viata noua cerea casa noua.

Sunt fericita!!!!

Maine vin spre voi cu inima asta plina de bucurie. Sper sa inveselesc tot Bucurestiul.

E clar ca venirea fetelor aici  a impulsionat niste lucruri sa se petreaca. Continui sa am, si dupa plecarea lor, experiente puternice care imi zdruncina temeliile si scot la suprafata frici, nesigurante, idei preconcepute, imagini false. Fara sa ma mai mir atat recunosc pur si simplu ca asta e un timp al curateniei generale in mine insami.

Cei aparuti recent simt ca ma ajuta la treaba inceputa, desi o fac in moduri foarte diferite

Miguel e un om eliberat, profund spiritual, de-o bogatie interioara si o noblete care imi dau impulsul sa-i sarut mainile. Cred despre el ca e inger desi continui sa-i spun in gluma Don Quijote.

M-a vizitat in weekend si a modelat pentru mine un misterios pelerin. Am baut vin, mi-a spus despre viata lucruri pe care le stiam prea putin, in timp ce lucram, eu la margele, el la statuie.

Sunt multe de povestit despre omul asta, dar o sa-i rezerv un spatiu special. Cert e ca intalnirile cu el ma lasa de fiecare data intr-o stare de infinit calm

Alt om aparut cu un rost e Phillipe. El e total diferit. Se identifica in intregime cu mintea lui si nu are niciodata o clipa de liniste. Nu se iubeste deloc. Ma trezesc de multe ori absorbita in vartejul de angoase, panici si concepte pe care le genereaza. Vrea sa scape de toate astea dar nu stie cum. Ma zbat sa-i explic insa realizez ca nu pot sa-l ajut prea mult pentru ca nu poate iesi din propria minte, care analizeaza si iar analizeaza, se indoieste, sta la panda, etc.

Plec mereu obosita si trista dupa ce ne vedem. Pe urma imi trece pentru ca stiu ca va avea propriul moment cand ii va fi totul clar si ca nu tin neaparat sa-l declansez eu.

Azi m-am intalnit cu Phillipe. Am iesit la un bar pe stanci, foarte aproape de Cabo da Roca. E un loc superb unde nu ajung decat rar pentru ca nu am masina.

Desi am fost de multe ori acolo, azi, pentru prima oara, am observat ca barul se cheama Moara lui Don Qujote.

Culmea, dimineata m-am trezit cu gandul ca trebuie sa-i intalnesc pe Miguel cu Phillipe si uite un semn.

La masa am avut o discutie lunga, grea, dar folositoare pentru ca folosind experienta celorlalte intalniri, n-am mai intrat cu totul in joc. Am reusit sa raman observator.

Maine pun la cale intalnirea. Sunt tare curioasa cum va fi…

Miercuri vin la Bucuresti. Acum 3 luni, cand mi-am cumparat biletul de avion ma gandeam ca voi face o expozitie de toamna, dar viata a avut alt ritm si n-am putut sa pregatesc ce voiam. Treburile pe facute pe genunchi nu-mi plac asa ca proiectul va ramane pentru primavara. Tema lui e una importanta, cere documentare, cere liniste si timp. Oricum totul vine la momentul potrivit. Acum se pare ca e timpul altor lucruri se se petreaca. De exemplu mi-au expirat aproape toate actele. Respir adanc gandindu-ma la alergatura care urmeaza. Ma rog, nu va plictisesc cu lista mea lunga cu „de facut neaparat”, dar voi folosi venirea pentru chestii practice+chestii placute .

Vreau sa plec la Campulung 2-3 zile s-o vad pe bunica si ma vreau sa ma vad cu voi. Pana la urma nu e nevoie de ceva special pentru asta, ne putem intalni pur si simplu, sa stam la povesti .

Am rezervat pentru seara de 21 octombrie salonul oriental din ceainaria teatrului Act. E o camera cu perne pe jos, lumina difuza, si o anumita stare. Inca din primavara mi-am zis ca vreau sa stau acolo tolanita pe perne si sa ma dau la vorba in cel mai oriental mod cu putinta.

Prin urmare invitatia e deschisa. Cine vrea sa vina sa-mi confirme, aici sau pe mail .

Viviana, multumesc pentru poze!

Am ales sa traiesc libera.

Vreau o viata limpede din care sa dispara sentimentul de vinovatie. Nimeni nu e vinovat de nimic.

Cred in iubire cu toata inima, dar nu o mai confund.

I-am spus si lui Vladimir despre decizia mea. I-am spulberat iluziile familiei perfecte si a fost greu, dar am capatat putere de dincolo de mine. Vorbele s-au formulat clar, simplu si cald. La sfarsit i-am cerut iertare in numele meu si al tatalui lui. „Iarta-ne. Suntem oameni si oamenii gresesc. E important sa ne ierti pentru ca inima ta sa ramana curata. E important sa ne dam seama cand gresim ca sa putem indrepta lucrurile”

Dupa cateva ore in care am trecut prin foc impreuna, am iesit la capat cu bine si el avea privirea senina.

Azi e 7 octombrie. Mama ar fi implinit 60 de ani, dar ea a ramas pentru totdeauna tanara. E indepartata fiinta din care am aparut. O femeie misterioasa pe care nu am cunoscut-o niciodata, la care inca nu stiu cum sa ma raportez. O caut, dupa ce ani de zile mi-am trait drama insingurarii. Am descoperit ca ii transpar trasaturile in chipul lui Vladimir.

Anul asta am facut inconstient ritualuri de regasire.

Primul a fost de ziua mea cand n-am sarbatorit aparitia pe lume ci momentul ei de usurare dupa travaliul de cateva zile la care am supus-o.

Pana acum n-am retinut niciodata data cand s-a nascut. De cate ori mergeam la cimitir citeam pe cruce si spuneam ca trebuie sa tin minte, dar ceva, un resort bine antrenat imi stergea cifrele imediat. A trebuit sa uit mult ca sa pot rezista. Sau poate n-am uitat ci doar am ascuns in pivnita toate durerile. Le-am carat spunandu-mi ca sunt crucea mea. O prostie, crucea nu exista decat daca ne-o cioplim singuri.

Se poate renunta la ea in orice clipa nu intr-un viitor nedefinit.

Am renuntat. Sunt libera de oboseala, vinovatie si frica

Azi voi trai o zi cu ingerul meu pentru ca am incetat sa uit . Va fi o zi in lumina si bucurie pentru ca asta aleg.

Buna, Lola!

O sa incep cu o poveste…

Eu si colega mea de birou, pe langa amintiri din copilarie si multe alte lucruri pe care le avem in comun, o impartim si pe Cristina:). Cristina e prietena mea cea mai buna, care de peste un an de zile se chinuie sa scape de o boala grava. Ideea este ca acum este in prag de transplant celule stem , este in Austria si are nevoie de tot norocul din lume. Ea de felul ei este extrem de norocoasa, dar am vrea sa ii transferam si o parte din norocul nostru. Iar de cand am vazut prima oara margelutele tale, anul trecut, m-am gandit la ea.

Intai iti voi spune cate ceva despre ea, ca sa iti faci o idee. Este extrem de puternica, este sincera si directa, intr-un mod pe care rar il mai intalnesti in ziua de azi, este foarte calda si tonica si pozitiva si optimista, este om mare cand trebuie, e copil cand poate.

La ce ne-am gandit noi: am vrea pentru ea niste margelute cu simboluri ale norocului, de ex trifoi cu patru foi, cosari, potcoave, ceva in genul asta. Culorile nu conteaza, ideea este sa fie o amuleta norocoasa, care sa o apere si sa o protejeze si sa o ajute sa se faca repede bine si sa vina inapoi la noi, ca ne lipseste foarte tare…

Asta e povestea margelelor amuleta reprodusa asa cum am primit-o.

Au trifoi cu patru foi, sunt rosii din infinita dragoste, au verde pentru vindecare si albastru rupt din curcubeu.

Le-am facut cu toata inima sa poarte noroc.

Am fost intr-un vartej. De asta nici n-am putut sa scriu ceva. Ca sa nu amestec lucrurile am zis ca e bine sa le fac pe rand. Intai am trait si abia acum pot scrie. Saptamana trecuta a fost intensa, intensa.

N-am sa povestesc totul dintr-o data pentru ca sigur as scapa o gramada de detalii, ori tocmai ele dau savoarea. Iau totul pe rand, fara o ordine anume. Logica oricum n-are sens in economia intamplarilor astora. Poate cel mai potrivit ar fi sa incep invers, cu seara trecuta cand Mara deja plecase.

Ieri am dus-o la aeroport dupa ce cu o noapte inainte am reusit sa ma odihnesc fix 45 de minute. Restul timpului am fost pe acoperisul lumii. Oamenii cumsecade dormeau. Eu nu vreau sa fiu cumsecade. Vreau sa traiesc!

Am dormit in tren si in autobuz la intoarcere, am dormit ziua, cand ceilalti aveau treburi. Pe seara Kitten a venit de la malul oceanului unde a fost fericita sa fie.

Eu m-am trezit si iar ne-am spus lucruri din alea pe care oamenii evita sa si le spuna de teama sa nu li se vada fragilitatea. Sa stiti ca ne-am simtit puternice recunoscandu-ne slabiciunile. Asta e un exercitiu minunat. Am facut paste, clatite cu dulceata autentica(multumesc mama lu’ Cristina) si am desfacut  vinul primit de la Doris.

A fost bine, veselie mare si asa o bucurie a regasirii in aceleasi lucruri simple. A mai fost ceva, o completa egalitate. Nu explic mai mult, las muzica sa vorbeasca…

Livada pe deal intr-o neclintita liniste.

Ionatane rosii intre frunze verzi.

Mere cazand lin ca penele din aripi de inger.

Sfere atingand pamantul usor, fara sa tina cont de graviatie.

Totul se petrece la relanti.

Ridic unul de pe jos si rotunjimea lui imi bucura palma dreapta.

Imi infig dintii in carnea tare. Ea opune o fibroasa rezistenta. Zeama acida imi invadeaza gura sagetandu-mi ascutit incheietura maxilarului.

Gesturile se repeta, sezatiile la fel, pana cand din mar nu mai ramane aproape nimic, dar pot intinde oricand mana sa iau altul.

Stau culcata pe iarba si cred ca viata e misto.

Unele zile sunt…altfel. Micile lor amanunte infloresc asa ca boabele de porumb. Da, ziua de ieri a fost o mare punga cu floricele primita in dar. Clipe albe, expandate, au intins la maxim dimensiunea numita timp.

Ne-am reintalnit cu Miguel, un neintamplator, inger, poet si pictor in acelasi timp. Ne stim de saptamana trecuta de la cafeneaua noastra. Ii spunem Don Quijote. Este Don Quijote.

Nu cred ca e nevoie de mai multe cuvinte…