Ieri vorbeam de metamorfoze. O sa continui un pic si azi pentru ca m-am gandit la punctul meu critic, CLICK-ul care a generat inceputul schimbarii.
De-a lungul timpului au fost mai multe momente importante, unul foarte puternic pe la 16 ani, dar poate alta data despre el.
O sa fac referire la ultimul click.
M-a preocupat spiritualitatea dintotdeauna, auzisem si citisem poate de mii de ori ceea ce a in momentul X mi-a deschis ochii.
L-am descoperit pe Echart Tolle la Oprah. O admir pe Oprah, dar nu ma omor dupa multi dintre invatatorii spirituali pe care ii aduce in emisiune, deci eram sceptica. Ascultam cu o curiozitate detasata hotarand apriori ca e mult bla bla.
Lucram la margele, fapt care imi curata mintea, ma face prezenta. Poate de asta m-au izbit cuvintele lui Tolle. “exista o poarta de iesire din suferinta si ea e clipa de acum”. DA! Mi-a fost limpede. Mi-a fost limpede ca e calea de a iesi DEFINITIV din suferinta.
E greu sa explic mai mult de atat si nici n-as vrea sa conceptualizez prea tare.
Ieri dimineata Nicoleta mi-a facut o imensa bucurie trimitandu-mi link-ul de mai jos. E o discutie atat de frumoasa (se gasesc si celelalte 4 parti ale ei pe youtube) incat am simtit nevoia s-o raspandesc la randul meu.
Ascult de cateva zile Chavela Vargas si Concha Buika.
Regasesc in ele arhetipul Femeii Salbatice, instinctive, pline de forta, rezistente. Pun atata pasiune in ce canta, e atata viata in versuri, durere, sublim, un fel de a iubi pe care putini si-l mai asuma.
„Mi nave cruzara un mar de soledad”
Ce imagine pot crea cateva cuvinte!!! M-au urmarit toata ziua.
E un tumult la care rezonez. Nimic din exteriorul meu nu-mi tradeaza intensitatea la care ard interior.
M-am simtit inspirata sa modelez iar. Sunt fascinata de corpul uman in varianta lui feminina, de masinaria superba care e, de emotia pe care o poate transmite prin mici detalii sau prin armonia intregului. Muschi prelungi conturandu-se pe sub piele, sani rotunzi si plini, linia spatelui, curbura soldurilor…
E o experienta profund erotica sa fac un trup de femeie.
M-am apucat de lucru chiar in mijlocul zilei, n-am mai asteptat sa vina noaptea. Muzica mi-a creat spatiul necesar, a facut legatura cu sufletul feminin, cu lumea noatra vizibila/invizibila.
Cateodata ma simt de nicaieri. Am un sentiment difuz, aproape placut al neapartenentei.
Sigur ca felul in care sunt, gandesc, vad lucrurile e modelat de bagajul meu cultural, dar nu la asta ma refer. Strabatand orasul imi zic „eu nu sunt de-aici” si ma simt plutind in aer.
Ma intorc la Bucuresti, de care mi-e dor. Stiu ca odata ajunsa ma voi simti musafir. Nici acolo nu mai e acasa.
Sunt doar calator. Uneori imi place, alte ori as vrea radacini.
Ce e mai bine sa fii pasare sau copac? Greu de raspuns.
Ma regasesc in scena de mai jos. Poate asta e relevant.
Spun iar ca imi plac cei care fac lucrurile in felul lor, carora li se rupe de mainstream, care vin cu o alternativa indiferent de domeniu.
Ea canta. Am auzit-o prima oara prin anii 90 la MTV Unplugged. Ani de zile am cautat o inregistrare, pe orice, sa imi apartina si s-o ascult de mii de ori (asa fac cu ce-mi place). N-am gasit. Pana acum doi ani n-am avut nimic. Pe urma dau intamplator deun DVD cu parcursul a 7 ani din cariera ei. Va jur ca am plans acolo langa raft. De cate ori am vazut DVD-ul n-are sens sa spun, cert e ca nu ma mai suporta nimeni si asteptam sa fiu singura acasa ca sa-l pun iar si iar si iar…
Nu e o femeie obisnuita. A aratat mereu ciudat, e lesbiana, nu poate fi incadrata precis intr-un gen, etc.., dar felul in care canta rascoleste totul in mine. Pe urma …viata ei, evolutia.
Si-a invins demonii, a stiut sa-si gestioneze faima si acum e un om linistit. M-am uitat la interviurile de anul acesta si mi s-a parut desprinsa de toate fleacurile, ajunsa la esenta lucrurilor.
Pe drumul ei, in felul ei contrariant a mers spre ce era important sa mearga.
Canta punk industrial ca sa treaca brusc la country, intra intr-o comunitate conservatoare si foarte heterosexuala care a acceptat-o, dar n-a integrat-o niciodata. De la country a trecut spre pop, jazz, dar cum ziceam nu poate fi incadrata si nici nu trebuie. Interesant e ca a stiut sa ramana cu picioarele pe pamant, sa se impace cu sine insasi si cu lumea.
A scos un nou album “Watershed” pe care iubitul meu m-a anuntat ca mi l-a cumparat deja. Pe discul asta si muzica a ramas doar esenta. Sunt inregistrarile primelor variante, cu emotia lor irepetabila a ceea ce a compus timp de cativa ani.
As putea sa scriu mult, foarte mult, dar despre lucruri importante mi se pare ca oricate cuvinte as insira nu pot surprinde deloc ceea ce simt cu adevarat .
Am plecat spre plaja ascultand suitele de Bach si m-am intors pe muzica lui Nelu Ploiesteanu trecand prin cumplita tristete a lumii.
Stiu ca suna patetic, dar e o starecomuna, care ne cuprinde pe toti din simplul motiv ca suntem.
Plaja s-a umplut cu turisti de varsta a treia revarsati dintr-un autocar. Stateam trantita pe nisip. De-acolo, vedeam totul precis, cu o acuitate pe care altfel o pierd.
I-am privit trecand pe langa mine, aveau ceva induiosator, simteam cate-o coxartroza sau un reumatism, cate-o inima bolnava.
Ajunsi langa ocean s-au insufletit, dar corpurile anchilozate nu-i mai ajutau sa se manifeste, zvacnirea aceea de bucurie era exteriorizata jalnic. Mi-a venit sa plang. Serenitatea mea s-a dus dracului, iar in locul ei, ascutit, strigatul carnii a sunat sfasietor.
Sunt inca tanara, da, da… Ce daca ma doare spatele?
Vorba lui Dinescu:
Sunt tanar, doamna, de aceea nu mai cred
oricat mi-ai spune timpul nu-si ascute gheara
si arcasii cetii spre mine-si reped
sagetile vestirii…Sunt tanar!
Buna seara!
In drum spre casa mi-a zis Nelu Ploiesteanu de inima albastra, si in mine era viata intaratata, clocotitoare, viata plesnindu-mi venele, VIATA.
Cautam culoare si a iesit… bratara. Voiam un turcoaz aprins, foarte puternic. Am obtinut unul mai stins, dar frumos, oriental, si mi-a parut rau sa-l risipesc. Asa s-au vazut colorate cateva bile, sa ramana amintire sau proba pentru viitoarele incercari.
Desi initial ma gandisem sa le folosesc la comparatii de culoare, cand stateau sa se usuce mi-au dat alte idei. Prea putine pentru un colier, dar suficiente pentru o bratara, la care am folosit si alte lucruri, cumparate doar pentru ca mi s-au parut irezistibile – micile piese de arama, clopotelul si panglica.
Nu am avut de gand sa le pun vreodata impreuna, dar acum s-au cerut unele pe altele, iar alaturarea lor m-a dus cu gandul intr-o cafenea turceasca. Divane joase, tavi mari, aramii, ceai mentolat si ceata parfumata de narghilea. Clopotelul se aude ca o neliniste, ma emotioneaza si il inchipui legat la incheietura unei dansatoare. Sa-nceapa muzica!
Intre timp a mai fost o data in vizita pe la mine, m-a ajutat, mi-a tinut de urat, m-a facut sa rad cu lacrimi si dureri de stomac. Umorul ei absurd ma da gata.
Cu cat o cunosc mai bine cu atat imi e mai draga. Despre oameni ca ea bunica zicea ca sunt „indemanosi” definind prin vorba asta pe cei in prezenta carora te simti mereu firesc. Mare lucru! Nu-mi dau seama de ce, dar sunt foarte putini oameni cu care pot stabili genul asta de familiaritate.
Ce nu stiti inca despre ea e ca se pricepe foarte bine la portugheza (sotul ei lusitan zice ca vorbeste mai corect decat portughezii, iar eu pot sa jur ca si cu romana e la fel de exigenta) si a tradus o carte foarte tare.
„Dragi prieteni, va anunt ca puteti cauta / cumpara / citi / aprecia sau detesta cartea Orasul Domnului, de Paulo Lins, aparuta la Polirom,pe care m-am chinuit s-o traduc in ultimele luni. Daca nu ati vazut filmul facut dupa aceasta carte (Orasul Zeilor s-a tradus), vi-l recomand din toata inima.”
Eu am inceput s-o citesc pe fragmente trimise pe mail dar o astept din Romania, tiparita, mirosind asa cum numai cartile stiu.
Barbatul meu e in Bucuresti si nu se simte prea confortabil. Cred ca e simplu de ghicit cauza. I se pare inacceptabil de urat, aglomerat si inabusitor.
Mie, de-aici, mi-e dor uneori, dor din ala cu lacrimi in ochi. Da’ eu iubesc un Bucuresti din bucatele, harta desenata de mine incalca orice topografie. Sunt marcate acolo numai locurile importante sentimental, strazile pe care m-am plimbat de drag, parcul in care m-am pupat prima oara, casele pe langa care am trecut ani de zile iubindu-le pana la ultimul detaliu, felinarele in noapte si cate si mai cate.
Vreau sa-i fiu ghid dragului meu in Orasul Suportabil, cel pe care l-a fotografiat doua veri la rand, dar nu-si dadea nimeni seama ca e vorba deBucuresti. In pozele lui era foarte frumos.
Daca harta nu respecta reguli atunci nici cronologia nu are cine stie ce importanta.
O sa incep turul de la banca din Cismigiu, aia de langa casa cu aer parizian unde ne placea sa ne inchipuim ca am locui, si in living ar fi neaparat pian ale carui sunete sa se auda din parc. Banca unde ne petreceam noptile fierbinti de varamancand sticks-uri cu mac.
O sa-l duc in jos, pe bulevard, spre Facultatea de Drept, intr-o sambata dimineata, dupa ce am luat micul dejun la Café Latte. Ne oprim la librarie, rasfoim carti si vorbim de muzica. Nu conteaza ca proprietarul locului manifesta un ingrozitor complex de superioritate. Marfa lui face toti banii.
Continuam plimbarea spre Cotroceniul din copilaria mea, cu strazi incarcate de zapada, batute seara de seara, alaturi de o fata simpatica si dogul german al vecinilor de la parter. Privim prin ferestre case boieresti cu tavane inalte, strabatute de grinzi maronii, cu arcade si mobile masive. Traversam strazile aceluiasi cartier in dupa-amieze lenese de august cand se aud doar gugustiucii si aerul miroase a praf stropit, iar curtile adanci dau putina racoare. Coaforul in care m-am tuns a la Mireille Mathieu, imediatdupa moatea mamei, e acum o ruina, doar pe geam se mai vede vag scrisul albastru cu contururi albe .
Pe inserat, am lua cina la Pergola, carciumioara din dealul Filaretului, haladuind pana acolo prin ramasita de Bucuresti scapata de buldozere, dar mancata serios de paragina.
Stiu o trecere. Cum urci spre Mitropolie, pe partea stanga ajungi la ultima casa de pe deal. Pare mica, dar nu e. Inainte de ea sunt niste tufe care mascheaza pasajul cu pricina. Trebuie coborata o scara…dar nu va spun mai mult ca as strica bucuria curiosilor. Locul trebuie vazut nu povestit.
Zambaccian – o alta strada pe care am trece. Refugiul nostru din pauzele de pranz, in masina parcata la umbra, loc de vise si planuri, de cumintenii si taceri rontaind Poc Poc.
Casa din Washington e la doi pasi. Am scos-o din paragina si imi umple sufletul ca-n basmul cu fata mosului si fata babei cand cuptorul curatat ii dadea copilei cele bune placinte calde (salivam mereu la partea asta si mi le inchipuiam alivenci pline de branza ca la bunica). Trebuie s-o vedem!
As mai reface alaturi de el drumul din Aviatieipana pe Aviatorilor, neaparat intr-o dimineata insorita de octombrie cand lumina e mieroasa si ziua are promisiuni. A fost calea mea invatata piatra cu piatra.
In trei locuri as mai manca: la Belle époque, inele de ceapa si spanac cu oua, chiftelute de pui, la Baba pe Eminescu si specialitati libaneze, la Coin Vert.
Ne-ar da lacrimile in Poet Buzdugan unde el a crescut fericit.
Mi-ar placea, in final, sa raman putin singura la fereastra fostei mele camere de la etajul opt, sa vad Bucurestiul din noptile cand invatam si afara se auzeau tramvaie sau trenuri, cand aerul mirosea a gudron iar luminile tremurau, dandu-mi senzatia ca orasul respira.
