Azi e ordine peste tot. In viata, dulapuri, acte, in listele de comenzi. Normal ca nu va tine prea mult, dar din cand in cand mi-e necesara. Ma ajuta sa-mi organizez mintea.

Mi-am petrecut noaptea printre povestile voastre ce trebuie sa vina pe lume rostogolindu-se. Toate sunt acolo. Le-am recitit, le-am reasezat in pagina, le-am simtit vii asteptandu-ma linistite. A fost o noapte plina, vibranta, ca de Craciun. Sunt recunoscatoare pentru imensele daruri pe care mi le-ati facut. Va multumesc!

Mi-ar placea sa pot lucra mult si repede, dar nu pot. Intamplarile au ritmul lor. Nu vreau sa tradez pe nimeni, nu vreau sa fac ceva doar sa fie facut, fiecare poveste e importanta si ii acord spatiul necesar. Unele se lasa spuse usor, altele greu. Incerc sa ma imprietenesc cu timpul atunci cand pare sa-mi fie potrivnic. Nu-mi luati tacerea ca fiind lipsa de respect. E vorba doar de limitele mele omenesti. Munca mi se confunda cu viata, se impletesc atat de strans incat orice modulatie de-o parte se simte imediat in cealalta.

Au fost zile cand n-am putut face nimic. Cine si-ar fi dorit margele cuprinzand disperare, gol, lipsa de incredere, furie? In zilele alea m-am dus departe sa ma curat.

Au fost zile dedicate altor lucruri pentru ca viata cuprinde atatea. Le-am acordat si lor atentie pentru ca nimic nu e mai putin important. Stiu despre fragilul echilibru al lucrurilor si n-am de gand sa-l stric. Nu vorbesc aiurea despre bucurie, despre dragoste, despre a fi cu totul in clipa si in ceea ce fac. Cuvintele sunt degeaba daca raman doar cuvinte desi suna atat de frumos. Am ales sa practic toate astea. Nu ma plang, nici nu vreau sa ma justific. E doar momentul meu de curatenie generala, un nou inceput. Il sarbatoresc asa, spunandu-va sa aveti incredere in dragostea mea tacuta si sa va eliberati de timp, pentru ca nu e decat o conventie.

Povestea zilelor de trecere si asezare o voi scrie curand. Acum mi-e dor de margele. Le-am mangaiat in gand, le-am simtit mirosul in somn, tanjeam dupa tacerea concentrata in varful pensulei. Recunosc, mi-a fost si frica, asa cum imi e de fiecare data cand fac o pauza. “Daca n-am sa mai pot lucra nimic, daca am pierdut cheia de la usa prin care trec dincolo, daca, daca, daca…”

Tot amestecul de ganduri inspaimantatoare s-a dizolvat pentru ca azi, fara pregatiri, fara sa fac din moment ceva special m-am dus la cutia cu bile si m-am apucat de treaba.

Am gasit cheia si bucuria si dincolo-ul asa cum le lasasem. Nu se pot pierde pentru ca sunt din interior. Ce fraiera am fost indoindu-ma. M-am intors la povestile voastre care asteapta cuminti sa fie spuse.

Inca nu e nimic gata asa ca va arat un sirag pe care l-am facut inainte de mutare, cu gandul la saluri porugheze la vitalitatea de sub melancolie, la poezia si delicatetea oamenilor de-aici, la simplitatea lor.

Pana se reinnoada firul acasa si vom putea comunica iar, stau cuminte pictand. Sa stiti ca fabrica a pornit cu toata magia inainte.

Dragilor

Inca n-am net. Il instaleaza abia luni, dar nu mai rezistam sa stau departe asa ca dimineata am scris, am pregatit fotografii, am pus pe stick  si urma sa postez de la un internet cafe. Ajung la locanta dar pe stick nada, nici urma de fisiere, adica existau doar cat sa ma pacaleasca, fara urma de continut. Nu stiu ce s-a intamplat. Verificasem acasa si totul parea ok. Cred ca eu cu tehnologia  voi avea vesnic nedumeriri. Va salut deci urmand sa revin maine.

Cu drag & uimire

Lola

E sase dimineata, afara oceanul si vantul urla, iar Nina rade in somn. Peste doua ore incarcam lucrurile si plecam in casa noua.

Am senzatia ca Nina a fost aici mereu. N-a plecat, n-a venit, este, cu bucuria de viata, cu calmul si  umorul. Cat de simplu s-au legat lucrurile. Cand nu te opui lasand viata sa-si vada de treaba, fluiditatea intamplarilor e uimitoare. Nimeni nu intreaba de ce se petrece una sau alta, pentru ca orice raspuns poate fi pus la indoiala. In locul batailor de cap mai bine traim pur si simplu tot ce vine.

Ieri seara am mers impreuna sa luam cheile. Se inserase . Orasul vechi avea ceva de poveste. Stradutele inguste, lumina galbuie, felinarele…casa noastra.

Da, casa noastra mica si mare in acelasi timp, intrarea direct din strada, legatura ei prietenoasa cu lumea prin usa turcoaz, mobila veche, multimea de sertare, tablourile groaznice pe care le vom ascunde, lista de inventar cu lucruri fara importanta.

Visam la ziua cand toate se vor aseza si noi vom incepe lucrul, pana atunci ne bantuie elanuri gospodaresti.

Postul de azi e o dedicatie…

Dedic deci  binecunoscutul inceput din Trainspotting Ninei pentru ca a venit, pentru ca e indrazneata si pentru ca a ales.

Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers. Choose good health, low cholesterol and dental insurance. Choose fixed- interest mortgage repayments. Choose a starter home. Choose your friends. Choose leisure wear and matching luggage. Choose a three piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who you are on a Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mind-numbing sprit- crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pishing you last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked-up brats you have spawned to replace yourself. Choose your future. Choose life… But why would I want to do a thing like that?

Dupa ce ieri  m-am gandit serios sa-mi schimb data plecarii undeva mai curand, ziua de azi a inceput frumos si a continuat la fel. Pana sa ne intalnim nu am iesit din casa. Am desenat, am lenevit in balansoar, am ascultat muzica si am dormit. A venit Nina sa ma ia. Pe drum, pana la teatrul Act, am filmat Bucurestiul pentru Miguel.

Intram in salonul oriental, inauntru un baiat cu laptop-ul in brate. Zicem buna ziua si ne dam in vorba, il invitam sa stea cu noi la intalnire. Ramane bucuros, aflam ca e artist si ca tablourile din ceainarie sunt ale lui. E un om senin.

Incepe sa vina lumea si indiferent daca ne-am mai intalnit sau e pentru prima oara, simt caldura in fiecare imbratisare. Dialogurile se leaga firesc. In sfarsit vad zambete. Ne vorbim privindu-ne in ochi. Nu stiu cand au trecut cateva ore. Ma trezesc la sfarsit in camera doar cu Nina si Gabi, artistul de care povesteam. El se mira de simetria intamplarii, se minuneaza ca a intrat pentru cateva ore intr-o lume despre care nu stia, dar care i-a placut . Atunci realizez si eu ca tocmai se inchide cercul, ca iesim in aceeasi formula dintr-o zona unde ne-a fost atat de  bine. Am parasit incaperea, iar el a ramas acolo, singur, cum il gasisem, dar fericit.

E doua noaptea. Mi-e imposibil sa adorm. Mananc o gutuie si doar greutatea ei ma tine sa nu plutesc pe-aici.

Va multumesc pentru bucuria pe care mi-ati facut-o !

A fost mult, bun si frumos.

O experienta care cuprinde bucurie, oameni, semne, drumul, orasul ziua si noaptea,

Crepe Suzete, concertul U2 vazut 3D la Imax, povesti spuse pe un trotuar, pe terasa sau in bucatarie, plimbarile, lista de pe frigider, galleria Gaia, unde face Seba ceramica,

cafeneaua iraniana pe ploaie, cele doua cladiri din zare care se inrosesc la rasaritul soarelui, brunch-ul cu Cristina si Alexandra, picnicul din birou, sfaturile din categoria “imi permit sa-ti spun asta ca ne stim de 3 zile“,

filme, umorul irezistibil al gazdelor mele, prietenia cu care m-am simtit inconjurata,

cutia cu jumatati de prajituri, padurea, copacul rasturnat, sala de bal din varful muntelui,

avioane alungand ganduri negre, veverita de pe terasa, pasarea colibri venita la petunii,

solitudinea mea fericita, diminetile, o alaturare de cuvinte care ma face inevitabil sa rad,

albumul lui Leonard Cohen primit in dar de la Alexandra, seara in care am purtat sandalele cu flori albastre,

masina de gaurit, zana care spala vase, radio erevan, biletul de retur, si tot asa…Multe alte lucruri as putea insirui aici, dar ma opresc pentru ca iar ma apuca plansul.

Diseara plec la drum. Trec inapoi oceanul ducand cu mine, pe langa tot ce-am trait si certitudinea ca nimic nu e intamplator.

 Ies in oras mai mult seara cu Alexandra si cu Seba. Cat sunt ei la serviciu prefer sa stau sa pictez. Imi fac ceai si ma cufund in lumea mea, care, constat, e aceeasi indiferent unde ma gasesc pe glob. Zilele astea am desenat.

Vreau ca fiecare om cunoscut aici sa primeasca ceva in dar la despartire. Nu fac nimic intamplator, dar nici nu-mi impun teme. Fara sa stiu exact ce va iesi imi las mana libera pe hartie. Ma simt flautul de trestie pe care Universul il umple cu muzica. Trec prin mine acorduri si eu le transcriu. Va arat trei dintre tablourile facute in perioada asta.

 Pisicile spatiale privesc luna de aproape, catarate pe nori rozalii. Universul lor e verde, dar la fel de bine putea fi mov sau albastru. Culorile ca si alte lucruri sunt mereu chestie de gust.

Fereastra albastra cu vedere spre lumea larga arata clar ca cineva si-a pierdut mingea si s-ar putea intoarce oricand s-o caute in iarba pana la genunchi.

Femeia de purpura ascunde fascinantul si viata. “quien dijo que todo esta perdido yo vengo ofrecer mi corazon, como un documento inalterable, yo vengo ofrecer mi corazon. yo hablo de paises y de esperanzas hablo por la vida, hablo por la nada“ Sopteste in gand fraza de mai sus si striga cat poate de tare ca e fericita.

Azi am cazut pentru prima oara de pe bicicleta. Eram in rochie, prin urmare le-am aratat chilotii turistilor nordici din cauza carora m-am si dezechilibrat.

Nu va inchipuiti ca a fost o cadere spectaculoasa, doar usor jenanta. Coboram panta celei mai frumoase strazi din oras, si trebuia sa merg foarte incet pentru ca era plin de lume, mi-a alunecat o roata, bicicleta e destul de grea si m-am trezit intinsa pe spatiul verde.
Nordicii au sarit sa ma ajute, ziceau ceva intr-o limba stranie, iar mie mi se parea suprarealist si amuzant. Daca as fi aterizat pe spate as fi avut un bun pretext sa mai intarzii putin pe jos, si sa privesc cerul. Alta data m-as fi enervat sau mi-ar fi fost rusine. Acum m-am ridicat zambind, le-am multumit celor care mi-au recuperat lucrurile imprastiate din cos si am plecat mai departe nu inainte de a inclina capul recunoscatoare. E omeneste sa cazi de pe bicicleta, e omeneste sa ajuti. Frumos moment de omenesc am trait.

Nu stiu daca de la lovitura sau nu, dupa aceea, la posta am vorbit fara inhibitii o gramada de portugheza, adica am fost capabila sa cer plicuri care nu erau la vedere, deci nu-mi puteam folosi aratatorul, precizand ca vreau cu bule si anume formate. Totul in propozitii intregi cu formulele de politete aferente. La final am fost capabila sa urez “un sfarsit de saptamana bun” fara sa ma fastacesc.

Plecand la posta mi-am strecurat in geanta o carte cu aforismele lui Brancusi. Tare il iubesc si cum ziua a fost una coplesitor de frumoasa voiam sa il am in preajma.

Cand mi-am terminat treaba  m-am dus pe plaja mica din centru intinzandu-ma pur si simplu pe spate, cu camasa mea alba cu tot.

Mangai intruna nisipul fierbinte imaginandu-mi Pamantul o uriasa pisica pe spinarea careia stau. Ma hranesc cu ganduri intelepte.

„Omul isi face o lume a lui, pricinuind bucurie celorlalti, prin arta, insa numai cand ajunge la adevarata lumina. Pentru asta trebuie sa-l gonesti pe imbecilul din tine.”

Bunul meu Brancusi …

„Oamenii nu si mai dau seama de bucuria de a trai pentru ca nici nu mai stiu sa priveasca minunile Naturii”

Plang privind cerul si corpul meu parca nici nu mai exista, s-a dizolvat in clipa asta magnifica, si-a pierdut consistenta.

Randurile lui parca sunt randurile mele.

„Viata mea a fost o succesiune de miracole!…

Familia mea! – Patria mea! – Pamantul ce se invarteste!…

Briza vantului!…

Norii ce trec!…

Apa ce se revarsa!…

Focul ce incalzeste!…

Verzile ierburi!…Ierburile!…

Uscatele!…Noroaiele!…

Zapezile!… 

Anumite experiente ne sunt date sa le repetam pana invatam ce trebuie din ele. Uneori vin imediat, in forma identica, alteori imprejurarile difera, dar aduc acelasi lucru spre insusire.

Imi pare bine ca ieri am avut o zi oribila, imi pare bine ca am scris despre ea pentru ca acum am prilejul sa fac o mica demostratie practica a ceea ce tot sustin teoretic.

LUMEA E DOAR ASA CUM ALEGEM S-O VEDEM.

Cred ca ziua trecuta a fost atat de grea din cauza grijilor pe tema mersului la ambasada. Atat m-am framantat incat nu avea cum sa-mi fie bine. Am trait exact ce proiectasem – spaima, angoasa, insingurare. Cazuta in capcana mintii mele, cu realitatea plasmuita de ea a trebuit sa ma descurc.

Al doilea drum mi-a revelat ce trebuia.

Ziua de azi a inceput mult mai bine. Am plecat din start cu liniste, cu sentimentul ca nu se va intampla nimic rau.

In gara, tipul de la casa de bilete mi-a spus ca i-ar placea sa-si cumpere si el bilet sa mearga cu mine la  Lisabona. Am ras sincer, amuzata de idee. Cum ar fi fost sa se ridice de la ghiseul lui si sa vina la plimbare. Asta da gest de libertate. Nu m-am gandit la o aventura cu baiatul de la casa de bilete, dar scena in care el isi lasa balta slujba plicticoasa m-a facut sa uit sa-mi validez cartela. Daca nu o validezi se numeste ca nu ai bilet chiar daca ai platit la casa si se lasa cu amenda de cateva sute de euro. Imi dau seama brusc, dupa ce am mers cateva statii. Ma dau jos la prima oprire. Pana validez biletul pleaca trenul si raman intr-o oarecare gara sa-l astept pe urmatorul. Sunt in Carcavelos. Un loc prin care de cate ori trec imi spun ca e urat. Pana si numele suna ca naiba, mai ales pronuntat in portugheza.

Ha, poate nu intamplator am ajuns aici. 20 de minute am timp sa ma uit in jur. Daca m-am grabit zicand ca e urat? Ma simt bine pe peronul insorit alaturi de o doamna care mananca cirese.

Iau urmatorul tren fara sa-mi fac griji ca e cam tarziu. Cobor in aceeasi gara ca ieri, intre aceleasi cladiri parasite, dar acum vad de exemplu ca trotuarul are un desen incantator din pietre albe si negre, ca peste drum e muzeul de arta orientala, ca podul e foarte colorat.

Unde erau ieri toate astea?

La locul lor, normal, numai ca eu nu eram la locul meu.

Am aceiasi slapi, care nu ma mai deranjeaza, ba chiar cred ca imi fac mersul nonsalant. Oamenii imi zambesc si imi dau prioritate sa trec pe trotuarul ingust. Descopar o scurtatura pe care mi-a fost teama s-o iau ieri, dar care ma scoate la doi pasi de ambasada.

La consulat doar trei oameni in fata mea. Doamna de la ghiseu e vesela si imi zambeste. Totul e complet, totul e posibil. Se rezolva intr-un sfert de ora.

Acum m-am oprit in parc sa scriu povestea.Voi pleca mai departe pe drumul de ieri, voi mananca in oras, voi trece pe strazile care mi se pareau dubioase cerandu-mi iertare ca sunt asa o fraiera uneori.

VIATA CHIAR E  CUM VREM S-O VEDEM

 P.S.

Am plecat din parc si orasul nu mi-a mai fost strain. Am mancat arroz de coelho, adica pilaf cu iepure, intr-un mic restaurant de cartier, am mers agale pana la FNAC si am cumparat bilete la Concha Buika, am auzit aproape tot timpul sunetul clopotelului de la glezna, deci am fost cu mine.

Acest om frumos si fiintele lui zburatoare…

Mi-ar placea sa fiu unul din personajele lui Stefan Caltia pentru ca as sti cu siguranta sa plutesc.
N-am sa spun mai mult, va invit sa priviti…

Treaba e aproape terminata, asa ca azi au fost momente destul de lungi cand am stat pe terasa cu mainile sub cap privind cerul. Visam sa mananc nuci si telemea din Matache, cu ceapa rosie, de apa. Curand ma voi deda la placerile astea simple, dumnezeiesti in vulgarul lor.

Imi scrie Maria ca isi imagineaza cum lenevesc la soare cu zambetul meu de motan multumit. Cat ma cunoaste de bine…exact mutra aia o aveam.

Dan vine maine. Casa arata decent (nu ca saptamana trecuta), o sa si gatesc, copilul e pedepsit deci nu e la calculator, cainelui i-am facut baie. Parem…normali.

Pentru ca asta-seara nu pot pune fotografii o sa fac atmosfera cu o varianta delicioasa a melodiei I’m in the mood for love. Am ascultat-o la Radio Marginal cantata de Bryan Ferry. M-am repezit la Youtube s-o caut si s-o rulez de o mie de ori asa cum fac cu orice-mi place.

Acolo dau peste… lovely Jamiroquai 

 Mi-am petrecut dimineata pe terasa, la soare, lucrand. Sunt dependenta de lumina si caldura. Desi aici clima e blanda in casa mi-e frig. In virtutea acestei blandeti cladirile nu au incalzire.

Azi am pictat zeci de pisici roz si vaci dungate. Era un moment lenes, pana in pranz, dar departe de efervescenta matinala cand toata lumea pleaca pe la treburi. Ora 11, sa zicem.

Ma concentram la pisicile mele, dar eram constienta de totul in jur: de gradina vibranta si stralucitor-verde, de ocean, de pasari, de pielea mea incalzita, de briza usoara, de soparlele trecand pe pietre, de doua avioane cu reactie care lasau lungi dare albe pe cerul fara nici un nor…

Am avut o senzatie … nimic religios, dar in minte am formulat-o prin cuvintele „sunt copilul lui Dumnezeu”. Asa m-am simtit in frumusetea din jur, pictand pisici roz. Numai un parinte atotputernic si iubitor mi-ar fi dat clipele alea binecuvantate, linistea, multumirea de copil iubit.

M-am vazut ca fiind o mica piesa in puzzle-ul urias al lumii, asezata chiar la locul ei.

Atata timp mi-a luat pana sa gasesc locul asta, atata drum am strabatut, atat m-am intrebat daca exista cu adevarat, dar inainte nici nu stiam bine ce caut. Azi am stiut ca sunt unde trebuie sa fiu, facand ceea ce trebuie sa fac…

In sfarsit si-a revenit vremea. Soare stralucitor si miros de iarba abia taiata. Iubesc inceputul de zi (cred ca spun asta a suta oara),  zgomotul cafetierei cand termina de incalzit apa, gustul amarui al primei inghitituri de ceai, mailurile de la voi, discutiile matinale pe messenger, plimbarea cu Tam Tam si momentul in care ma apuc de treaba.

Azi lucrez lut. Miscarea circulara a palmelor e vartej in care intru hipnotizata. Uit de mine amintindu-mi doar cand imi ard omoplatii. Sunt una cu ceea ce fac. Atatia ani m-am rugat sa-mi fie munca bucurie, sa fie una cu viata, sa aiba sens.E un mare dar pe care l-am primit si-l dau mai departe prin franturile astea de lut.

Am inceput ziua vorbind despre fericire si lucruri simple…am continuat-o in acelasi spirit.

La pranz, Lucian, care se tine intotdeauna de cuvant, si care promisese ca-mi aduce „cozido à portuguesa” a batut la usa.

 Cozido à portuguesa e o mancare traditionala. Se gateste doar miercurea la restaurantul unde ia el pranzul si e foarte asteptata.

Minunata destrabalare trebuie sa fie in oala unde fierb amestecate  bucati de carne, carnati afumati, sangerete, costita, urechi de porc impreuna cu fasole, gulii, cartofi, morcovi si frunze de varza. Simpla, rustica, neinchipuit de gustoasa a mers de minune cu un pahar de vin, cu povesti, cu incantarea ca n-am mancat singura. Sunt cativa oameni fara de care nu stiu ce m-as face… Lucian e unul dintre ei.   

Dupa-amiaza n-am avut stare sa raman in casa. Mi s-a facut un dor cumplit de bicicleta, de eliberarea pe care o simt coborand in viteza spre oras. Tocmai la capatul Estorilului m-am oprit. Am lenevit pe faleza incalzindu-ma la soare. Sunt exact in locul in care as fi vrut sa fiu miercuri la 15.30, ma gandeam, fara orgoliu, doar cu o infinita recunostinta.

Intoarsa acasa am mai transformat cateva pachete de lut in bile care acum stau cuminti la uscat. A…si am vazut un film de Woody Allen.

Just a perfect day…vorba unui cantec

Ploua ca-n Bacovia, dar mi-e dor de Panait Istrati, de Orientul lui lasciv, de spiritul vagabond, de calatoriile in care am plecat imaginar alaturi de Adrian Zograffi, de iarna cand citeam Chira Chiralina si mi se parea ca aud vanzatorii de salep strigand pe strada.

E in mine ceva nomad care imi face inima sa bata mai repede cand vine vorba de plecat in lume.

„Lumea e frumoasa? Da’ de unde! Toata frumusetea ii vine din inima noastra…”

Cautam altceva in biblioteca, dar am gasit „Mos Anghel”, un volum mic, cu pagini ingalbenite, din colectia Biblioteca pentru toti. Minute in sir l-am mirosit cu ochii inchisi. Parfumul hartiei vechi e fara egal…

Sunt cateva carti pe care le car dupa mine. Asta e una dintre ele pentru ca citind-o, acum multi ani, mi-a raspuns la o intrebare.

Imi spunea mama un basm indian. Era vorba despre un soarece care simtindu-se nefericit in micimea lui si-a dorit sa ajunga, pe rand, pisica, apoi caine…maximul fiind sa devina animalul cel mai mare, mai bogat impodobit si mai puternic – elefantul care-l purta in spate pe imparat.

Mi s-a parut o poveste trista, pentru ca soarecele a ajuns elefantul imparatului, dar si-a dat seama ca nu e deloc fericit cu tot ce obtinuse. 

Daca nu din implinirea dorintelor, din mult si bun, din putere si stralucire, atunci de unde vine fericirea? 

 Panait Istrati, prin Mos Anghel, cel care a avut  si a pierdut tot, mi-a raspuns ca fericirea nu vine niciodata din afara noastra.

N-am poze, inca, pentru textul de mai jos fiindca n-am nici barbat conectat la internet. 

Ieri pe la miezul noptii am iesit sa vedem de ce urla oceanul. Din casa se simtea o vibratie ciudata, zgomot continuu, ca si cum ar trece pe strada un convoi de tancuri. Tarmul era tacut, cuprins de somn. Ploua marunt, pulverizat, ca o ceata. Nimeni afara. Pare un nonsens tacerea tarmului cand vacarmul era de nedescris. Cu toate astea am putut face limpede diferenta. Uscatul amutise. La cativa metri, dintr-un intuneric opac se ridicau mugete fioroase si trombe de apa. Cazan dracesc era oceanul. Mi s-a facut frig si frica.

Azi a fost la fel de furios. Traind aici, oamenii vorbesc despre el ca despre cineva apropiat. Legatura devine foarte puternica.

E o intindere de apa, la urma urmei, ar spune cei care nu vad decat asta, dar aproape  ajungi sa-l personifici. Respira, se zbucima, ca apoi sa se linisteasca, are zile bune si zile proaste. Totul se petrece la suprafata, in adancuri e mereu linistit.

Il consider o fiinta colosala, care ne arata adevaratele noastre dimensiuni.

Esti mic privindu-l si inveti umilinta, ca pe o pretioasa lectie.

Esti nesfarsit privindu-l si te cuprinde o bucurie potolita pe care o recunosti ca fiind Paradisul pierdut.

Esti adanc privindu-l si nimic din zbuciumul exterior nu mai ajunge la tine.

Noutati in clubul nostru!

Monica si nunta ei ca-n povesti… Margelele mele au fost acolo, martore la bucurie si la sfanta taina.

La insistentele generale ale prietenelor mele, am grupat toate fotografiile din LOLA DREAM CLUB intr-un mic catalog.
Il puteti accesa facand click pe butonul de mai jos, sau folosind banner-ul din dreapta de sub butonul catalogului colectiilor. Sper sa va placa!
Bineinteles astept comentariile si opiniile voastre.

Am descoperit de curind cel mai tare mesaj promotional pe care l-am intilnit online.

avind in vedere disputa pe care o poarta Zoso cu diversi binevoitori, apropo de site-ul Tuborg, ii propun sa le prezinte si site-ul de mai jos.

click pe fotografie si astept parerile voastre!

Pentru cei interesati de publicitatea in media traditionala, in versiune google, s-a lansat un nou blog, pe care il puteti accesa la adresa:
http://google-tmads.blogspot.com/
Publicitatea in ziare, TV sau radio, ramine in continuare optiunea principala pentru advertiseri, sa vedem despre ce va fi vorba si care vor fi solutiile propuse de google, in acest nou blog despre media traditionala.

povestasha …mi-a dat de lucru? Cum sa aleg 7 melodii din cate imi plac? Leapsa, venita de departe, suna cam asa:“List seven songs you are into right now. No matter what the genre, whether they have words, or even if they’re not any good, but they must be songs you’re really enjoying now, shaping your summer. Post these instructions in your blog along with your 7 songs. Then tag 7 other people to see what they’re listening to.”

Am incercat un clasament fara sa ma gandesc prea mult pentru ca altfel n-as fi reusit sa-l termin curand.
Iata ce-a iesit:

1.Summer in Siam – The Pogues
2. Siempre me quedera – Bebe
3. Barefoot  – KD Lang
4. Fragile – Sting
5. La llorona – Chavela Vargas
6. If it be your will – Anthony
7. In my secret life – Leonard Cohen

well, ce sa fac, dau leapsa mai departe: adelle , maria , daiana , dada, irina , catia , raluca