Dupa ce ieri m-am gandit serios sa-mi schimb data plecarii undeva mai curand, ziua de azi a inceput frumos si a continuat la fel. Pana sa ne intalnim nu am iesit din casa. Am desenat, am lenevit in balansoar, am ascultat muzica si am dormit. A venit Nina sa ma ia. Pe drum, pana la teatrul Act, am filmat Bucurestiul pentru Miguel.
Intram in salonul oriental, inauntru un baiat cu laptop-ul in brate. Zicem buna ziua si ne dam in vorba, il invitam sa stea cu noi la intalnire. Ramane bucuros, aflam ca e artist si ca tablourile din ceainarie sunt ale lui. E un om senin.
Incepe sa vina lumea si indiferent daca ne-am mai intalnit sau e pentru prima oara, simt caldura in fiecare imbratisare. Dialogurile se leaga firesc. In sfarsit vad zambete. Ne vorbim privindu-ne in ochi. Nu stiu cand au trecut cateva ore. Ma trezesc la sfarsit in camera doar cu Nina si Gabi, artistul de care povesteam. El se mira de simetria intamplarii, se minuneaza ca a intrat pentru cateva ore intr-o lume despre care nu stia, dar care i-a placut . Atunci realizez si eu ca tocmai se inchide cercul, ca iesim in aceeasi formula dintr-o zona unde ne-a fost atat de bine. Am parasit incaperea, iar el a ramas acolo, singur, cum il gasisem, dar fericit.
E doua noaptea. Mi-e imposibil sa adorm. Mananc o gutuie si doar greutatea ei ma tine sa nu plutesc pe-aici.
Va multumesc pentru bucuria pe care mi-ati facut-o !
O experienta care cuprinde bucurie, oameni, semne, drumul, orasul ziua si noaptea,
Crepe Suzete, concertul U2 vazut 3D la Imax, povesti spuse pe un trotuar, pe terasa sau in bucatarie, plimbarile, lista de pe frigider, galleria Gaia, unde face Seba ceramica,
cafeneaua iraniana pe ploaie, cele doua cladiri din zare care se inrosesc la rasaritul soarelui, brunch-ul cu Cristina si Alexandra, picnicul din birou, sfaturile din categoria “imi permit sa-ti spun asta ca ne stim de 3 zile“,
filme, umorul irezistibil al gazdelor mele, prietenia cu care m-am simtit inconjurata,
cutia cu jumatati de prajituri, padurea, copacul rasturnat, sala de bal din varful muntelui,
avioane alungand ganduri negre, veverita de pe terasa, pasarea colibri venita la petunii,
solitudinea mea fericita, diminetile, o alaturare de cuvinte care ma face inevitabil sa rad,
albumul lui Leonard Cohen primit in dar de la Alexandra, seara in care am purtat sandalele cu flori albastre,
masina de gaurit, zana care spala vase, radio erevan, biletul de retur, si tot asa…Multe alte lucruri as putea insirui aici, dar ma opresc pentru ca iar ma apuca plansul.
Diseara plec la drum. Trec inapoi oceanul ducand cu mine, pe langa tot ce-am trait si certitudinea ca nimic nu e intamplator.
Ies in oras mai mult seara cu Alexandra si cu Seba. Cat sunt ei la serviciu prefer sa stau sa pictez. Imi fac ceai si ma cufund in lumea mea, care, constat, e aceeasi indiferent unde ma gasesc pe glob. Zilele astea am desenat.
Vreau ca fiecare om cunoscut aici sa primeasca ceva in dar la despartire. Nu fac nimic intamplator, dar nici nu-mi impun teme. Fara sa stiu exact ce va iesi imi las mana libera pe hartie. Ma simt flautul de trestie pe care Universul il umple cu muzica. Trec prin mine acorduri si eu le transcriu. Va arat trei dintre tablourile facute in perioada asta.
Pisicile spatiale privesc luna de aproape, catarate pe nori rozalii. Universul lor e verde, dar la fel de bine putea fi mov sau albastru. Culorile ca si alte lucruri sunt mereu chestie de gust.
Fereastra albastra cu vedere spre lumea larga arata clar ca cineva si-a pierdut mingea si s-ar putea intoarce oricand s-o caute in iarba pana la genunchi.
Femeia de purpura ascunde fascinantul si viata. “quien dijo que todo esta perdido yo vengo ofrecer mi corazon, como un documento inalterable, yo vengo ofrecer mi corazon. yo hablo de paises y de esperanzas hablo por la vida, hablo por la nada“ Sopteste in gand fraza de mai sus si striga cat poate de tare ca e fericita.
Azi am cazut pentru prima oara de pe bicicleta. Eram in rochie, prin urmare le-am aratat chilotii turistilor nordici din cauza carora m-am si dezechilibrat.
Nu va inchipuiti ca a fost o cadere spectaculoasa, doar usor jenanta. Coboram panta celei mai frumoase strazi din oras, si trebuia sa merg foarte incet pentru ca era plin de lume, mi-a alunecat o roata, bicicleta e destul de grea si m-am trezit intinsa pe spatiul verde.
Nordicii au sarit sa ma ajute, ziceau ceva intr-o limba stranie, iar mie mi se parea suprarealist si amuzant. Daca as fi aterizat pe spate as fi avut un bun pretext sa mai intarzii putin pe jos, si sa privesc cerul. Alta data m-as fi enervat sau mi-ar fi fost rusine. Acum m-am ridicat zambind, le-am multumit celor care mi-au recuperat lucrurile imprastiate din cos si am plecat mai departe nu inainte de a inclina capul recunoscatoare. E omeneste sa cazi de pe bicicleta, e omeneste sa ajuti. Frumos moment de omenesc am trait.
Nu stiu daca de la lovitura sau nu, dupa aceea, la posta am vorbit fara inhibitii o gramada de portugheza, adica am fost capabila sa cer plicuri care nu erau la vedere, deci nu-mi puteam folosi aratatorul, precizand ca vreau cu bule si anume formate. Totul in propozitii intregi cu formulele de politete aferente. La final am fost capabila sa urez “un sfarsit de saptamana bun” fara sa ma fastacesc.
Posted in Uncategorized on June 27, 2009 by lolafactory
Plecand la posta mi-am strecurat in geanta o carte cu aforismele lui Brancusi. Tare il iubesc si cum ziua a fost una coplesitor de frumoasa voiam sa il am in preajma.
Cand mi-am terminat treaba m-am dus pe plaja mica din centru intinzandu-ma pur si simplu pe spate, cu camasa mea alba cu tot.
Mangai intruna nisipul fierbinte imaginandu-mi Pamantul o uriasa pisica pe spinarea careia stau. Ma hranesc cu ganduri intelepte.
„Omul isi face o lume a lui, pricinuind bucurie celorlalti, prin arta, insa numai cand ajunge la adevarata lumina. Pentru asta trebuie sa-l gonesti pe imbecilul din tine.”
Bunul meu Brancusi …
„Oamenii nu si mai dau seama de bucuria de a trai pentru ca nici nu mai stiu sa priveasca minunile Naturii”
Plang privind cerul si corpul meu parca nici nu mai exista, s-a dizolvat in clipa asta magnifica, si-a pierdut consistenta.
Randurile lui parca sunt randurile mele.
„Viata mea a fost o succesiune de miracole!…
Familia mea! – Patria mea! – Pamantul ce se invarteste!…
Posted in Uncategorized on June 18, 2009 by lolafactory
Anumite experiente ne sunt date sa le repetam pana invatam ce trebuie din ele. Uneori vin imediat, in forma identica, alteori imprejurarile difera, dar aduc acelasi lucru spre insusire.
Imi pare bine ca ieri am avut o zi oribila, imi pare bine ca am scris despre ea pentru ca acum am prilejul sa fac o mica demostratie practica a ceea ce tot sustin teoretic.
LUMEA E DOAR ASA CUM ALEGEM S-O VEDEM.
Cred ca ziua trecuta a fost atat de grea din cauza grijilor pe tema mersului la ambasada. Atat m-am framantat incat nu avea cum sa-mi fie bine. Am trait exact ce proiectasem – spaima, angoasa, insingurare. Cazuta in capcana mintii mele, cu realitatea plasmuita de ea a trebuit sa ma descurc.
Al doilea drum mi-a revelat ce trebuia.
Ziua de azi a inceput mult mai bine. Am plecat din start cu liniste, cu sentimentul ca nu se va intampla nimic rau.
In gara, tipul de la casa de bilete mi-a spus ca i-ar placea sa-si cumpere si el bilet sa mearga cu mine la Lisabona. Am ras sincer, amuzata de idee. Cum ar fi fost sa se ridice de la ghiseul lui si sa vina la plimbare. Asta da gest de libertate. Nu m-am gandit la o aventura cu baiatul de la casa de bilete, dar scena in care el isi lasa balta slujba plicticoasa m-a facut sa uit sa-mi validez cartela. Daca nu o validezi se numeste ca nu ai bilet chiar daca ai platit la casa si se lasa cu amenda de cateva sute de euro. Imi dau seama brusc, dupa ce am mers cateva statii. Ma dau jos la prima oprire. Pana validez biletul pleaca trenul si raman intr-o oarecare gara sa-l astept pe urmatorul. Sunt in Carcavelos. Un loc prin care de cate ori trec imi spun ca e urat. Pana si numele suna ca naiba, mai ales pronuntat in portugheza.
Ha, poate nu intamplator am ajuns aici. 20 de minute am timp sa ma uit in jur. Daca m-am grabit zicand ca e urat? Ma simt bine pe peronul insorit alaturi de o doamna care mananca cirese.
Iau urmatorul tren fara sa-mi fac griji ca e cam tarziu. Cobor in aceeasi gara ca ieri, intre aceleasi cladiri parasite, dar acum vad de exemplu ca trotuarul are un desen incantator din pietre albe si negre, ca peste drum e muzeul de arta orientala, ca podul e foarte colorat.
Unde erau ieri toate astea?
La locul lor, normal, numai ca eu nu eram la locul meu.
Am aceiasi slapi, care nu ma mai deranjeaza, ba chiar cred ca imi fac mersul nonsalant. Oamenii imi zambesc si imi dau prioritate sa trec pe trotuarul ingust. Descopar o scurtatura pe care mi-a fost teama s-o iau ieri, dar care ma scoate la doi pasi de ambasada.
La consulat doar trei oameni in fata mea. Doamna de la ghiseu e vesela si imi zambeste. Totul e complet, totul e posibil. Se rezolva intr-un sfert de ora.
Acum m-am oprit in parc sa scriu povestea.Voi pleca mai departe pe drumul de ieri, voi mananca in oras, voi trece pe strazile care mi se pareau dubioase cerandu-mi iertare ca sunt asa o fraiera uneori.
VIATA CHIAR E CUM VREM S-O VEDEM
P.S.
Am plecat din parc si orasul nu mi-a mai fost strain. Am mancat arroz de coelho, adica pilaf cu iepure, intr-un mic restaurant de cartier, am mers agale pana la FNAC si am cumparat bilete la Concha Buika, am auzit aproape tot timpul sunetul clopotelului de la glezna, deci am fost cu mine.
Posted in Uncategorized on May 10, 2009 by lolafactory
Acest om frumos si fiintele lui zburatoare…
Mi-ar placea sa fiu unul din personajele lui Stefan Caltia pentru ca as sti cu siguranta sa plutesc.
N-am sa spun mai mult, va invit sa priviti…
Posted in Uncategorized on March 26, 2009 by lolafactory
Treaba e aproape terminata, asa ca azi au fost momente destul de lungi cand am stat pe terasa cu mainile sub cap privind cerul. Visam sa mananc nuci si telemea din Matache, cu ceapa rosie, de apa. Curand ma voi deda la placerile astea simple, dumnezeiesti in vulgarul lor.
Imi scrie Maria ca isi imagineaza cum lenevesc la soare cu zambetul meu de motan multumit. Cat ma cunoaste de bine…exact mutra aia o aveam.
Dan vine maine. Casa arata decent (nu ca saptamana trecuta), o sa si gatesc, copilul e pedepsit deci nu e la calculator, cainelui i-am facut baie. Parem…normali.
Pentru ca asta-seara nu pot pune fotografii o sa fac atmosfera cu o varianta delicioasa a melodiei I’m in the mood for love. Am ascultat-o la Radio Marginal cantata de Bryan Ferry. M-am repezit la Youtube s-o caut si s-o rulez de o mie de ori asa cum fac cu orice-mi place.
Posted in Uncategorized on March 12, 2009 by lolafactory
Mi-am petrecut dimineata pe terasa, la soare, lucrand. Sunt dependenta de lumina si caldura. Desi aici clima e blanda in casa mi-e frig. In virtutea acestei blandeti cladirile nu au incalzire.
Azi am pictat zeci de pisici roz si vaci dungate. Era un moment lenes, pana in pranz, dar departe de efervescenta matinala cand toata lumea pleaca pe la treburi. Ora 11, sa zicem.
Ma concentram la pisicile mele, dar eram constienta de totul in jur: de gradina vibranta si stralucitor-verde, de ocean, de pasari, de pielea mea incalzita, de briza usoara, de soparlele trecand pe pietre, de doua avioane cu reactie care lasau lungi dare albe pe cerul fara nici un nor…
Am avut o senzatie … nimic religios, dar in minte am formulat-o prin cuvintele „sunt copilul lui Dumnezeu”. Asa m-am simtit in frumusetea din jur, pictand pisici roz. Numai un parinte atotputernic si iubitor mi-ar fi dat clipele alea binecuvantate, linistea, multumirea de copil iubit.
M-am vazut ca fiind o mica piesa in puzzle-ul urias al lumii, asezata chiar la locul ei.
Atata timp mi-a luat pana sa gasesc locul asta, atata drum am strabatut, atat m-am intrebat daca exista cu adevarat, dar inainte nici nu stiam bine ce caut. Azi am stiut ca sunt unde trebuie sa fiu, facand ceea ce trebuie sa fac…
Posted in Uncategorized on January 22, 2009 by lolafactory
In sfarsit si-a revenit vremea. Soare stralucitor si miros de iarba abia taiata. Iubesc inceputul de zi (cred ca spun asta a suta oara),zgomotul cafetierei cand termina de incalzit apa, gustul amarui al primei inghitituri de ceai, mailurile de la voi, discutiile matinale pe messenger, plimbarea cu Tam Tam si momentul in care ma apuc de treaba.
Azi lucrez lut. Miscarea circulara a palmelor e vartej in care intru hipnotizata. Uit de mine amintindu-mi doar cand imi ard omoplatii. Sunt una cu ceea ce fac. Atatia ani m-am rugat sa-mi fie munca bucurie, sa fie una cu viata, sa aiba sens.E un mare dar pe care l-am primit si-l dau mai departe prin franturile astea de lut.
Am inceput ziua vorbind despre fericire si lucruri simple…am continuat-o in acelasi spirit.
La pranz, Lucian, care se tine intotdeauna de cuvant, si care promisese ca-mi aduce „cozido à portuguesa” a batut la usa.
Cozido à portuguesa e o mancare traditionala. Se gateste doar miercurea la restaurantul unde ia el pranzul si e foarte asteptata.
Minunata destrabalare trebuie sa fie in oala unde fierb amestecatebucati de carne, carnati afumati, sangerete, costita, urechi de porc impreuna cu fasole, gulii, cartofi, morcovi si frunze de varza. Simpla, rustica, neinchipuit de gustoasa a mers de minune cu un pahar de vin, cu povesti, cu incantarea ca n-am mancat singura. Sunt cativa oameni fara de care nu stiu ce m-as face… Lucian e unul dintre ei.
Dupa-amiaza n-am avut stare sa raman in casa. Mi s-a facut un dor cumplit de bicicleta, de eliberarea pe care o simt coborand in viteza spre oras. Tocmai la capatul Estorilului m-am oprit. Am lenevit pe faleza incalzindu-ma la soare. Sunt exact in locul in care as fi vrut sa fiu miercuri la 15.30, ma gandeam, fara orgoliu, doar cu o infinita recunostinta.
Intoarsa acasa am mai transformat cateva pachete de lut in bile care acum stau cuminti la uscat. A…si am vazut un film de Woody Allen.
