Cred ca Vladimir e un copil fericit. N-avem discutii filosofice, dar ii vad privirea cand deschide ochii dimineata si nu e nici o umbra acolo. Apoi, zambetul lui imi spune acelasi lucru.

Ca orice mama romanca l-am stresat mereu, in primul rand sa nu se murdareasca. Ce prostie…Azi mi-a fost atat de evident. Ne plimbam cu bicicletele pe faleza din Estoril, uda din loc in loc de la valurile foarte mari. Amestecata cu nisip, apa ne sarea pe haine cand treceam prin baltoace. Lui Vladimir numai de stropii aia ii pasa, desi totul in jur era spectaculos. Cat de tampita am putut fi sa-i atrag mereu atentia asupra unor lucruri de nimic, care-l impiedica sa vada dincolo de ele?

Vinovata, m-am oprit si i-am spus „hai sa ne facem ca porcii, hai sa vedem care ajunge mai murdar acasa”. Prin toate baltile am luat-o si cu cat era viteza mai mare cu atat apa ajungea mai sus pe spate. A fost eliberarea de mine cea fixista, care am irosit atata timp cu fleacuri furand bucuria mea si a celor din jur.

Ne-am oprit in piata sa luam portocale. Am  umplut cosul de la bicicleta cu optimismul lor. Am mai luat betisoare de santal sa parfumez casa.

Mici bucurii, mancare gatita simplu, asezata frumos si mancata cu pofta. La sfarsit aceeasi privire senina a lui Vladimir. „Sa stii ca mie imi place cu tine, mama…”

Leapsa de la Lene Barbie, sa scriu despre locul in care traiesc.

Scriu deci…

Am venit aici urmand o intuitie, sa-i spun. N-am avut idei „prefabricate” despre Portugalia si portughezi, n-am avut idee deloc. Cand ma gandeam la tara asta mi-era dor desi nu o vazusem niciodata. Imi placea sa citesc „Lena Construções” pe panourile de pe Soseaua Bucuresti-Ploiesti. Stiu ca pasajele din „Noaptea de sanzaiene” a lui Eliade, in care vorbea de Portugalia imi dadeau aceeasi nostalgie.

A  fost o regasire prea stranie ca sa-mi fie usor s-o descriu. Lasand la o parte ceea ce simt, concret, o cunosc foarte putin. Trecutul ei l-am aflat din cartea de istorie a lui Vladimir, prezentul il ignor oarecum, pentru ca nu ma uit la televizor, nu citesc ziare si nici nu depind economic. Practic, traiesc in lumea mea si intamplarea face ca ea sa se localizeze geografic aici.

Poezia ca poezia, dar a trebuit sa merg si in locuri mai prozaice, adica la fisc, la asigurarile sociale, la avocat, la spital, la banca, la primarie, la scoala. N-au fost experiente rele. Oamenii sunt pusi acolo sa ajute nu sa te umple de nervi.

Transportul in comun e civilizat si eficient. Pana la gara de unde plecam spre Clarisa am schimbat un tren suburban si trei metrouri. Parea complicat, dar traseele bine semnalizate, covoarele rulante si timpii scurti de asteptare au facut trambalatul asta chiar simpatic.

Imi place foarte mult la posta. E plin de carti expuse ca in librarie. Cat astept pot rasfoi linistita. Acolo chiar regret ca-mi vine randul.

Lumea face miscare si citeste, asa spune o statistica. Primaria pune la dispozitie gratuit biciclete si amenajeaza pe faleza tot felul de dispozitive pentru sport.

Vecinii sunt draguti. Cand l-a lovit masina pe Tam Tam au mers cu noi in miez de noapte sa cautam veterinar. Tot atunci, oameni necunoscuti ne-au sarit in ajutor pe strada.

N-am relatii profunde cu nimeni aici, nu stiu exact cum sunt portughezii ca prieteni, dar la nivelul asta, sa-i spunem de suprafata, ma fac sa ma simt bine. Sunt o straina si ei ma privesc asa, dar sa fii strain nu e cel mai rau lucru atat timp cat respecti locul in care ai ajuns. Ne lipseste incrancenarea, ceea ce creaza premizele unei convietuiri armonioase.

Peste toate astea coplesitoare e natura. Oceanul, austerele dealuri, palmierii si  vegetatia exotica, plantele care-mi sunt familiare de-acasa, dunele de nisip, plajele, ma fac sa consider traiul aici o binecuvantare.

Vin fiert cu scortisoara, cuisoare, si un pic de zahar, ceai aburind, lapte cald, miere pe paine proaspata, turta tulce, placinta cu mere, mancare la cuptor. Pana si sandwich-urile tot calde le vreau. 

Cele mentionate definesc iarna mea culinara. Sa nu vad salate sau ceva rece, de la frigider. Singura tolerata e rucola pe care as putea s-o mananc cu orice.

Azi am fost in oras, peste tot se coc castane, ca in romanele de pe vremuri.

M-am intors pe langa oceanul tulbure.

Acasa e cald si bine. Am auzit pe cineva spunand „casa mea e mica, dar prin ferestrele ei ce lume fabuloasa se vede”.

Asa e si casa mea, un fel de cochilie in care incap putine lucruri, cele importante, cele fara care nu pot trai sau fara care as putea trai, dar n-ar mai avea atata farmec.

Viata imi incape in cateva cutii, restul nu simt nevoia sa-mi apartina.

Ceea ce ma bucura cu adevarat e gratis si pretutindeni.

Continui povestea orasului suportabil.

Astazi va arat un spatiu care nu e deschis publicului, dar il prezint pentru ca orice loc recuperat din mizerie se va gasi pe harta mea imaginara. Proprietarul lui a facut sa reansca demisolul unei case  de pe Regina Maria.

Cartierul din spatele Mitropoliei are potential, e poate singurul loc din Bucuresti unde, daca le-ar pasa celor care gestioneaza treburile pe la Primarie, s-ar putea face o zona atistica.

Sunt cladiri pe care eu le vad centre culturale, cu ateliere, expozitii, librarii, cafenele, teatre. Le-am privit zidurile scorojite si ferestrele oarbe visand vremuri mai bune pentru ele.

Poate cei care au refacut cladirea fostei burse de marfuri ii vor inspira si pe altii sa salveze ce se mai poate salva. Pana atunci, vorba unui prieten, zidurilor le doresc miracol, sa nu se prabuseaca de paraginite ce sunt…

Ma intorc in locul de unde am pornit – biroul arhitectului Dragos Epure.

Dragos a mai redat Bucurestiului o casa, care acum e din nou frumoasa si din fericire se poate vizita, vorbesc de cladirea unde se afla barul Rooms, pe Mendeleev (unde mai nou, din doua in doua saptamini, miercurea, are loc un eveniment, FASHION WEDNESDAY, la care sunt invitati sa expuna cei mai creativi designeri vestimentari ai momentului)

De data asta a reamenajat un spatiu pe care il distrugeau lent igrasia si neglijenta oamenilor. E al lui, il iubeste, am vazut din felul cum imi povestea despre loc.

A curatat totul, pana la caramida pe care a gasit-o atat de frumoasa ca n-a mai vrut s-o acopere cu nimic, a lasat la vedere tubulatura instalatiei electrice facand din ea un ingenios element de décor, a mobilat simplu, minimalist, cum l-au invatat nemtii.

Baia e absolut spectaculoasa, placata cu piatra, iar chiuveta SF de-a dreptul.

Intrarea se face direct din strada, coborand cateva trepte sub nivelul trotuarului. Camerele par mai mari decat o zic metrii lor patrati, lumina intra prin ferestre generoase.

Cred ca si diminetile sunt la fel de placute cum a fost si seara cand l-am vizitat.

O sa mai trec pe-acolo asa cum trec pe la toate locurile dragi cand revin acasa.

Ne cunoastem de multi ani.

Dar au fost perioade lungi in care n-am mai aflat nimic unii despre altii.

Stiam ca le plac filmele, cartile si Anglia, ca din cand in cand mai dau o fuga la Londra. Stiam ca sunt foarte simpatici, dar habar n-aveam ca vor face un loc atat de frumos in Bucuresti, doar din drag de carti.

Sunt fericita ca pasiunea lor s-a transformat intr-un gest altruist.

Marchez inca un punct pe harta orasului suportabil. Uraaa!!

I-am vizitat intr-o seara ploioasa in Pasajul Cretulescu (calea Victoriei 45), acolo unde au deschis alaturi de prieteni, Anthony Frost Bookshop (in curand si online), fermecatoare librarie de carte englezeasca (singura din Romania, din cate stiu eu).

Sunt lesinata dupa librarii oricum (mai putin dupa cele foste de stat cu doamne acre si plictisite care iti arunca priviri enervate), dar e prima oara cand una ma impresioneaza prin continut, prin senzatia de ansamblu gandit si bine articulat. 

Am fost ca intr-o biblioteca personala unde posesorul nu ia niciodata carti la intamplare sau alese la gramada. N-am simtit drept criteriu “sa luam asta, ca sigur se vinde” . Au albume de arta in editii limitate care reprezinta o valoare nu doar prin continut ci si prin unicitatea lor.

Gasesti beletristica, benzi desenate (pe care in mod sigur nu le intalnesti in alta librarie de pe la noi), carti despre muzica, trupe, film si regizori, poezie…au de toate si chiar daca nu i-as fi cunoscut drept cititori impatimiti as fi simtit priceperea celui care le-a selectat.

In concluzie va invit sa treceti pe-acolo, sa va convingeti ca nu spun prostii, iar mie nu-mi ramane decat sa le multumesc pentru ca au preferat sa-si investeasca banii in carti, nu in masini cu multi cai, de exemplu, care ar fi dat orasului fum nu cultura.

Exista covrigi oarecare si covrigi divini.

Am facut un tur de oras Gara de nord – Cismigiu-Piata Rosetti – Mitropolie – Lipscani si de-acolo Calea victoriei – Piata Amzei – Piata Victoriei.

Frig, ploaie, lume pestrita, zgribulita. S-a intunecat. Mi-e cam foame.

Pe Lipscani mi-am amintit de simigeria mea preferata, unde covrigii arata ca niste coronite rumene, impletite, ascunzand stafide. E atat de placuta combinatia… un moft, un farafastac, un rasfat. Da, aici sunt covrigii divini. Cand ii mananci parca auzi colinde…

Am vazut de la distanta flacarile inspaimantatoare ale cuptoarelor uriase unde ii coc. Par facuti in fundul iadului, dar sunt buni ca o sarutare de inger. Mi-am luat doar unul. Nu trebuie mancati pe fuga sau in exces. Trebuie pretuita fiecare inghititura, trebuie sa ramai cu un pic de parere de rau ca se termina prea repede.

Merg agale pe Smardanul cel cat de cat refacut muscand bucatele mici din aluatul dulce, privind prin vitrine in magazinele dragute cu ceai, carti si uleiuri parfumate. Ziceam eu ca fericirea e o pisica pe gard, dar poate fi la fel de bine o stafida intr-un covrig…

Sambata seara, frigul de afara n-a facut decat mai placuta si calda atmosfera din cioccogelateria Venchi, unde unul dintre cei doi George ne-a invitat la o degustare.

Da, da, ciocolata se degusta, combinata cu vinuri si tarii vechi, iar experienta nu se uita usor. Despre gelato ce sa va zic, se degusta si el, dar intai trebuie sa afli ca nu e doar denumirea italieneasca a inghetatei ci altceva, mai rafinat si mai cremos, cu gust adevarat de fistic, ciocolata, crema de lapte sau scortisoara un pic intepatoare la limba.

Sa incep cu inceputul…

Aerul aristrocratic al locului, ambalajele pretioase, prezenta fermecatoare a lui George, pasiunea cu care ne-a spus istoria de un secol si ceva a ciocolatei Venchi, mirosul de cacao ne-au dus deja intr-o alta lume.

Puteam fi in orice capitala a lumii civilizate, puteam fi chiar si in alt timp. Nu ne mai miram daca in loc de masini prin fata geamului ar fi trecut trasuri, sau daca pe usa ar fi intrat o doamna in rochie de seara.

Degustarea a inceput cu gelato, onctuos, fin, aromat atat cat trebuie, nu exagerat de dulce si nici prea inghetat. O crema rece care se topeste lent lasandu-ti, odata inghitita, amintirea intacta a gustului si regretul ca s-a terminat. Ai vrea din nou…

Ciocolata am combinat-o cu trei tipuri de vin sa la final cu whisky.

Prima degustare – caviar de ciocolata (obtinut din trei tipuri de cacao) cu vin rosu demi-dulce.

A doua – caviar de ciocolata cu vin rosu, sec, italienesc

A treia degustare – trei tipuri de ciocolata neagra, din ce in ce mai concentrata, alaturi de vin alb, dulce (Rai de Murfatlar pe care cu ocazia asta l-am descoperit si promit ca am sa mai beau).

A patra – tot ciocolata neagra cu whisky vechi si bun.

Ne-am insufletit, ne-am imbujorat, stapaniti de o ameteala placuta. Vinovate se faceau poate licorile, dar si fericirea ca exista locuri ca cel in care tocmai petreceam.

Sa nu credeti ca am fost privilegiati, toti cei care le trec pragul sunt rasfatati si tratati boiereste.

George & George va multumesc!

Am de gand sa fac un scurt serial in care voi povesti ce-am descoperit incantator prin Bucuresti.

Sunt oameni si locuri care-mi dau speranta ca nu e totul pierdut, ca fiecare fragment de frumos, scos la lumina, lustruit si aratat lumii poate fi inceputul pentru un intreg mai bun. Exista un fel de arheologi, ei refac mici spatii si mai ales atmosfera pierduta a unui Bucuresti in care viata avea farmec.

Entuziasmul, sufletul pe care il pun, curata lor nebunie m-au facut asta seara merg pe strazi plangand. Am plans de fericire. Ploua foarte tare si nimeni nu si-ar fi dat seama ca mie imi curg lacrimi. Orasul asta pe care il iubesc cu inima franta a ramas pe maini bune, mai sunt si altii carora le pasa de el.