Archive for the aa. LOLA's DIARY Category

MICUL DEJUN

Posted in aa. LOLA's DIARY with tags , , on December 14, 2009 by lolafactory

Ma apropii de oameni pana le simt rasuflarea calda langa ureche. Muzica ne inveleste in catifea si ne invarte pana nu mai stim unde suntem. In aer plutesc iluzii. Noaptea trece repede dizolvandu-se intr-o dimineata luminoasa. Iubesc zorii zilei. Strazile din Bairro Alto pastreaza inca urmele petrecerii. Cei de la salubritate le spala cu jeturi puternice de apa. Intr-o ora, doua nu se va mai cunoaste nimic.

Merg cu Kitten si ne bucuram cand tacut cand vorbit. Iti dai seama ca 12 decembrie 2009 e o zi care nu va mai fi niciodata? M-a trezit cu vorbele astea. Totul in jur a devenit viu, pretios. Oboseala si o oarecare durere de cap ne fac sa mergem la  cafeneaua noastra din Baixa pentru micul dejun.Lume dezmeticindu-se, smooth jazz, fotolii confortabile, ceai verde, cafea si sandwichuri. Detaliile sunt delicioase.

Vorbim, vorbim, vorbim…intre cuvinte e o liniste plina de fluturi colorati. Timpul se face fluviu de ciocolata calda sau de orice altceva cu textura fina, moale, fluida. Ne duce, dar nu ne intrebam incotro. Cui ii pasa daca mai e ceva dincolo de clipele astea?

E deja dupa-amiaza. A fost cel mai lung mic dejun.

Dimineata vazusem niste rochii mortale intr-un magazin.

Hai macar sa le probam!

Aratam absolut divin in ele si hotaram unanim ca sunt, clar, genul “piesa de rezistenta” care ne vor scoate mereu din incurcatura cand va fi sa mergem undeva imbracate misto, deci trebuie neaparat luate.

Cu ochi stralucitori si rochiile in sacose ne indreptam spre gara. Soarele ne mangaie ca pe niste copii buni.

Kitten a cumparat capsuni asortate la pantofii ei de lac. Le mancam in tren cu bucurie, cu pofta, cu toate simturile.

DE VORBA CU TATA

Posted in aa. LOLA's DIARY with tags , , , on December 11, 2009 by lolafactory

Am vorbit despre oameni, despre viata si moarte, despre alegeri, despre momentul potrivit si prea tarziu, despre minciuni, vina, relativitea adevarului, despre dragoste si absenta ei, despre cuvinte si taceri…

Am vorbit cu tata, am plans si l-am iubit din toata inima.

Drumul pana in punctul asta a fost atat de lung, de greu uneori, dar linistea pe care o simt acum e singura masura a faptului ca a fost drumul necesar. N-as schimba nici o zi din viata mea. S-a construit, asa, clipa dupa clipa unduindu-se pe ritmul unei melodii pe care o aud doar cand e multa liniste. Cum s-o schimb, pe ce altceva?

Tata se simte vinovat ca nu a fost un parinte suficient de bun, dar ii sunt recunoscatoare si i-am spus asta. Imi este cel mai potrivit parinte, daca a fost dat sa fie al meu. Putem face scenarii, putem sa ne dorim tot felul de lucruri, dar realitatea e cea care e si nu trebuie judecata. Singurul punct unde  avem posibilitatea sa intervenim e prezentul, deci ma concentrez aici alegand, fiindca pot face asta. Pare cel mai neinsemnat dar, multi nu-l vad cautand prea departe. Unde?

Totul e aici. Regretele pentru ce s-a petrecut ca si frica de ce poate veni sunt inutile. Trecutul si viitorul reprezinta proiectii ale mintii, nimeni nu le-a experimentat ca atare. Cu toate astea pendulam dintr-o parte in alta, stand prea putin acolo unde se petrece viata de-adevaratelea. E prea multa durere si frica in dute-vino-ul nostru, iar eu m-am saturat, vreau sa traiesc, vreau sa simt nu sa conceptualizez, vreau sa fiu libera de toate tampeniile cu care mi-am umplut multa vreme capul.

Ma duc sa dansez in Bairro Alto…

RUN LOLA RUN…

Posted in aa. LOLA's DIARY with tags , , on December 10, 2009 by lolafactory

Stiam ca azi va fi soare.M-am uitat pe net la pognoza si intr­-un lung sir de zile ploiaoase joi 10 decembrie stralucea fara urma de nori.

Mi-am facut ceaiul, am lucrat iar pe la pranz deja simteam ca trebuie sa ies. Intrebam daca bicicletele zboara. Normal ca zboara. Cel putin a mea…

Imi bate inima ca nebuna si ma pierd intr-o ameteala fericita. Simt ce forta uriasa ma pune in miscare. Alta data imi era frica de ea, acum stiu s-o folosesc. Lumea e un imens monagne russe. Am bratele dezgolite. Briza rece imi atinge pielea, dar din interior vine atata caldura. Oceanul straluceste ca spinarea unui dragon, valuri uriase, transparente, destramandu-se undeva sus, in cer, cad ploaie peste stanci.

Merg spre Guincho. Sunt singura pe drum. Gasesc plaja salbatica, pustie, numai a mea. Tremurul din stomac se inteteste. Aici e locul revelatiilor, aici am zburat pentru prima data, aici…

Sunt pe nisipul ud si tare, netezit de valuri. Nu-mi place sa alerg, raman fara suflu foarte repede, dar acum asta simt sa gonesc de nebuna. Run Lola run…Alerg dar nu mai fug.  Alerg privind in zare, alerg privind oceanul. Soarele ma incalzeste. Din interior simt aceeasi caldura ca si cum ar fi soare si-acolo

Am ajuns la celalalt capat fara sa ma opresc. Nu stiu cat a durat, dar sunt aici, la ultima stanca de pe plaja. Ma catar pe ea, las vantul sa ma mangaie. Stau asa, suspendata…Cine sunt? La intrebarea asta nu raspund niciodata pentru ca nu stiu.

Alerg  pana la bicicleta, ea ma duce inapoi spre oras.

Oamenii imi zambesc, ma privesc in ochi si nu le vine sa creada ca pot zbura. Ii incredintez ca ce vad e real. Le mai spun ca doar trebuie sa-si deschida aripile.

BICICLETELE ZBOARA?

Posted in aa. LOLA's DIARY with tags , on December 9, 2009 by lolafactory

Merg cu bicicleta pe langa ocean. Mai nou imi plac iesirile noaptea, spre Estoril. Urc in viteza o panta la capatul careia se deschide esplanada. Limitele ei nu le mai disting decat vag in intuneric. Aici nu exista balustrada si ma gandesc mereu la posibilitatatea caderii in gol. Daca  n-as mai lua curba, daca as trece linia? Prabusire sau zbor? Mie mi-ar placea zborul. Virez la stanga, acolo unde intrebarile se termina.

Pedalez si vantul imi spulbera gandurile.  E bine. Sunt prietena cu drumul, cu intunericul, cu steaua al carei nume nu-l stiu.Ma nauceste viata. Realizez ca  raspunde generoasa la imperativul meu “quero mais”.

Acasa e atat de frumos. Arde lumanarea parfumata pe care mi-a cumparat-o Kitten azi. Miroase a mirodenii de pus in vin fiert. Sunt bile insirate peste tot la uscat. In ultimul timp ma prinde ora 4 dimineata lucrand pentru ca nu vreau sa ramana nimeni fara cadoul de Craciun. Iar am parte de nopti febrile. Nu ma simt obosita. Gasesc energie pentru tot .

AUTOPORTRET

Posted in aa. LOLA's DIARY with tags , , , on December 8, 2009 by lolafactory

Vine o vreme cand toate se coc desfacandu-se simplu din invelisul care le-a tinut pana atunci captive si protejate.

Intr-o zi m-am vazut asa.

Coaja in care vietuisem a crapat lasand la vedere un miez pulsand ce semana a inima, dar nu era inima, semana a fruct dar nu era fruct. O forma oarecare, ceva primar, viu, organic, fiind,  fara orgoliul frumusetii, inteligentei si al altor atribute omenesti.

Ceva inotand ca un peste, zburand ca o pasare, odihnindu-se ca o piatra.

HOCUS POCUS

Posted in aa. LOLA's DIARY with tags , , on December 4, 2009 by lolafactory

Am devenit o ciudata, iar lumea mea e una rupta de realitate. Asa imi spun oameni care cica ma cunosc demult. Ingrijorarea lor e un pic amuzanta, dar o inteleg. Nu mai sunt in confortabila zona de lucruri stiute si etichetate. Au ramas cu etichetele in mana. Nu stiu exact pe care sa mi-o lipeasca de frunte. Asta cu ciudata e cea mai la indemana pentru ca e suficient de vaga si in acelasi timp suficient de clasificanta.

Nu ma supar pentru ca indiferent de ce fac sau cred vor fi mereu oameni sa judece. Intr-un fel ma bucur ca in loc sa-i las linistiti si plini de certitudini ii pun pe ganduri. Azi se gandesc la mine, dar maine sper ca vor trece mai departe si se vor gandi la ei. O mica indoiala poate face zidul convingerilor sa crape iar pe-acolo intra lumina.

E tot ce conteaza. Eu imi vad de treaba mea si-atat.

Nu e nimic de castigat, nimic de pierdut, nimic de tinut pentru mine. Ma duc cu viata…

Mi-e frica de tine, mi s-a zis. Ti-e frica doar de tine, am gandit.

Fricile se dizolva cand treci prin ele. Poate vor fi oameni sa spuna “lasa, va fi bine”, dar si ei se ascund dupa propriile spaime. Eu nu spun nimic pentru ca nu cred in bine si rau.

Nimeni nu poate ajuta pe nimeni cand e vorba de asta. Suntem 100% pe cont propriu.E necesar sa murim ca sa traim iar. Cine sa moara in locul nostru?

Vorbesc de moartea ego-ului nu de cea fizica. Cand dispare identificarea cu ceea ce credem ca ne defineste dispare si frica.

VIATA

Posted in aa. LOLA's DIARY on December 1, 2009 by lolafactory

Vladimir a implinit duminica 14 ani.

I-am daruit viata si i-am aratat lumea asa cu e.

I-am spus ca totul se schimba, ca nimic nu e sigur, ca ne putem salva prin iubire, dar intai trebuie sa acceptam.

Bucuria adevarata nu are ca revers suferinta. E nevoie de o inima clara. Nu exista cruci de carat in sparte si nu exista vina.

Ne trebuie doar incredere.

Nu suntem singuri si separati, dar nici nu putem iubi cu adevarat pana nu ne recunoastem ca egali.

 

TENDRESSE

Posted in aa. LOLA's DIARY with tags , , on November 30, 2009 by lolafactory

Imi placea enorm in romanele interbelice cum cate-o doamna primea, cand era iarna mai aspra, un buchet de liliac alb. Pentru mine liliacul nu e o floare de primavara ci hibernala emotie de femeie indragostita.

Fragilitatea florilor venite prin frig, m-a facut mereu sa ma gandesc la liliac cu tandrete.


Am un film intreg cu momentul in care ea, doamna interbelica, gaseste pe prag neasteptatul buchet, sau i-l aduce baiatul de pravalie. Stiu exact ca afara tocmai a nins iar gerul face zapada sa scartie. Simt caldura din casa, mirosul de patchouli pe care il lasa in aer trecand grabita sa deschida usa. Ii aud inima batand…

GAZETA DIN MONTPELLIER

Posted in aa. LOLA's DIARY with tags , , on November 28, 2009 by lolafactory

Acum cateva luni Monica mi-a luat un interviu pentru Gazeta din Montpellier, ziar online facut cu mult suflet. A aparut acum, in ultimul numar si recitindu-l dupa atata vreme mi s-a parut ca am rezumat concis drumul meu de la plecarea din Romania.

Toti avem povesti si toate povestile sunt la fel de importante. Ne ajuta sa ni le spunem unii altora cu inima deschisa, dar deciziile nu le putem lua decat fiecare pentru el.

Multumumesc Monica pentru intrebarile bine puse !

 

Lola, ai plecat din Romania cand ai simtit ca altfel nu se mai poate. Cum ai stiut ca acela e momentul, acela si nu un altul care poate fusese, altul care urma sa vina? Ce te-a facut sa nu mai astepti, ci sa pleci?

Cred ca pot explica doar partial prin prisma ratiunii cum am stiut ca a venit momentul. Imi ascult mai degraba inima in clipele de rascruce si nu stiu sa traduc in cuvinte impulsurile ei. Pe de alta parte erau suficiente semnale exterioare care imi spuneau ca a venit timpul.

Casa pe care o scosesem la vanzare si care nu interesase pe nimeni timp de un an s-a vandut brusc, cand nici nu ne mai asteptam.In viata cotidiana lucrurile ajunsesera la limita suportabilului. Am primit brusc oportunitatea sa putem pleca fara dureri de cap oriunde pe lumea asta. A fost un moment de mare libertate despovararea de lucruri care nu mai erau deloc o bucurie, ba chiar o ingradire si posibilitatea de a alege un drum din cele nenumarate care se deschideau in fata. Cine ar mai fi stat pe ganduri?

Cum ai inceput sa faci margele si din ce isi extrag ele seva?

Margele am inceput sa fac, pur si simplu, intr-o seara, cand eram in Spania, prima noastra destinatie, dupa ce am parasit Romania, fara sa ma gandesc atunci ca cele cateva bile de lut vor fi inceputul a ceva. Voiam sa-mi treaca timpul care devenise dintr-o data prea mult, voiam sa-mi treaca nauceala si nelinistea ca nu stiu ce ma asteapta. Voiam sa uit un pic de mine si lutul se pricepe de minune sa faca asta.

Acum stiu ca margelele isi trag seva dintr-o zona profunda, care nu e a mea, ci a noastra a tuturor, care se poate accesa cand esti impacat, si mai ales cand il gonesti pe imbecilul din tine, cum zicea Brancusi.

Spuneai intr-o postare ca intre oamenii care intra pe blogul tau se sterg obstacolele, zidurile de aparare, ca atunci cand te afli intr-un mediu pasnic. E ca si cum ai fi creat o oaza. Apoi spui si ca te-ai simtit foarte mult timp singura, rupta de ceilalti, iar acum savurezi singuratatea, care-ti permite sa lucrezi, si care nu mai e izolare. Cum se transforma izolarea in singuratate ?

Se transforma de la sine cand intelegi niste lucruri. Eu am descoperit recent(dar bine ca nu prea tarziu) ca Dumnezeu e in mine, asa cum e in toti ceilalti si atunci a luat sfarsit separarea. In primul rand mi-am darmat propriile ziduri, am depus armele, recunoscand imensa forta a dragostei. Practic iubirea zilnic si gasesc bucurie in tot, in momentele pe care le petrec doar cu mine, in momentele impartasite cu ceilalti, in orice.

Ce te motiveaza, te hraneste, ce iti da forta sa continui? Ce evenimente, intalniri, lecturi te-au influentat?

E ceva interior sustinut, impulsionat de  reactia pe care o au cei din jur. Ma trezesc zilnic cu aceeasi dorinta de a face, cu aceeasi pasine, acceptand partea de rutina, bucurandu-ma de uimitorul gest care creaza. Apoi oamenii imi scriu si simt ca au incredere in mine, ca le dau o farama de curaj, iar lucrul asta imi intareste credinta ca sunt pe un drum bun si ma responsabilizeaza. Nu-mi mai permite sa traiesc la intamplare.

Sunt trei oameni a caror gandire si mai ales a caror alegere in a-si trai viata m-au influientat hotarator – Gellu Naum, Pitagora si Brancusi. Recent l-am descoperit pe Eckhart Tolle, care mi-a indicat momentul ACUM ca fiind poarta de iesire din suferinta. A fost o adevarata revelatie desi nu era prima oara cand auzeam asta. Cred ca tot ce-am citit de-a lungul timpului (cel mai mult imi place memorialistica), tot ce-am ascultat, muzica sau povesti, tot ce-am vazut si-am simtit, au costruit matricea in care m-am format.

Te-a influentat spiritul portughez in modul de a privi si trai viata?

Nu voi da un raspuns bazat pe cunoasterea profunda a spiritului portughez. Nu stiu prea multe despre ei, mai mult ii intuiesc, ii simt, dar am un sentiment bun. Sunt in locul unde trebuia sa fiu ca sa imi rezolv problemele cu mine. Aici nu ma bruiaza nimic, sunt eu cu oceanul, cu stancile, cu nisipul, cu ierburile amarui, cu soarele apunand in apa, cu oamenii care imi zambesc si nu se uita urat. Am gasit mediul pasnic unde nu mai trebuie sa-mi lustruiesc armele si asa imi ramane timp pentru lucrurile esentiale.

Spuneai ca esti implicata intr-o campanie contra cancerului de san, „Sister in arms”. Vei face un mars de 60 de km, in Canada. Ne poti spune cate ceva?

Da, va spun in primul rand cu mandrie ca am adunat 90% din donatiile care imi sunt necesare sa obtin dreptul de participare la mars. Nu sunt mandra de mine ci de toti cei care au inteles sa faca gestul prin care au dovedit ca le pasa.

Povestea e lunga si frumoasa, dar pe scurt, am hotarat sa trec oceanul cu singurul scop de a parcurge cei 60 de km, fiindca vreau sa experimentez sentimentul de solidaritate umana. Eu nu lupt impotriva cancerului, nu vreau sa lupt impotriva a nimic de pe lumea asta, pentru ca opunandu-te nu faci decat sa intaresti rezistenta adversarului, dar vreau sa fiu parte dintre aceia care cred in bine, care cred ca nici un efort, cat de mic nu e degeaba. Vreau sa ma doara picioarele in folosul ideii asteia.

La sfarsitul vietii, cand vei privi in urma… ce ai dori sa vezi?

As vrea sa vad ca am fost calatorul si ca am mers bine.

Ca romanca si ca si copil al lui Dumnezeu, cum spuneai intr-o postare ca te simti, la ce visezi?

Visez la o lume care sa se trezeasca din vis.

 

 

 

 

 

VIS DE PISICA

Posted in aa. LOLA's DIARY with tags , , on November 26, 2009 by lolafactory

Uitasem complet cum a inceput prietenia mea cu Kitten. Asa si de dintotdeauna mi se parea ca ne cunoastem incat n-am simtit niciodata nevoia sa ma intorc la primele mailuri. Azi dimineata le-a deschis ea. Nu erau scrisori ingalbenite si legate cu panglici , dar m-au emotionat  foarte tare. Am vorbit aceeasi limba de la bun inceput, dar cel mai mult m-a surprins altceva.

Eu am chemat-o aici demult. Nu-mi mai aminteam pentru ca viata m-a indepartat cu totul de contextul pe care il imaginasem si odata cu el s-a sters tot, probabil, din memoria mea.

Redau mai jos citatul relevant

Stiu ca orice ti-as spune nu poate taia din tristete, dar faptul ca te gandesti la plecare e semn bun. Imi place cum privesti lucrurile. Tare mult imi place

Nu stiu daca ai citit postul meu cu plantatul viselor. Sa stii ca o sa facem un centru cultural unde vrem sa adunam in echipa oameni misto. E inca devreme sa-ti fac propuneri, dar gandeste-te la asta ca la o posibila evadare.

Aici experimentez linistea,  serenitatea, pentru prima oara in viata , dar imi lipsesc oamenii. Prietenii mei sunt la fel de nefericiti ca si tine. Ii agreseaza tot. Bucuria ca sunt aici imi e injumatatita, nu vreau sa ma simt cu sacii in caruta privindu-i cum se zbat. Asa ca am hotarat sa fac un loc in care sa putem munci impreuna, lenevi impreuna, crea, visa. Nu e utopie…Odata pornita treaba o sa te mai intreb daca n-ai vrea sa vii si tu.

Centrul cultural a ramas doar un vis. Poate inca nu a venit timpul lui, dar Cristina e deja aici…