E sase dimineata, afara oceanul si vantul urla, iar Nina rade in somn. Peste doua ore incarcam lucrurile si plecam in casa noua.
Am senzatia ca Nina a fost aici mereu. N-a plecat, n-a venit, este, cu bucuria de viata, cu calmul si umorul. Cat de simplu s-au legat lucrurile. Cand nu te opui lasand viata sa-si vada de treaba, fluiditatea intamplarilor e uimitoare. Nimeni nu intreaba de ce se petrece una sau alta, pentru ca orice raspuns poate fi pus la indoiala. In locul batailor de cap mai bine traim pur si simplu tot ce vine.
Ieri seara am mers impreuna sa luam cheile. Se inserase . Orasul vechi avea ceva de poveste. Stradutele inguste, lumina galbuie, felinarele…casa noastra.
Da, casa noastra mica si mare in acelasi timp, intrarea direct din strada, legatura ei prietenoasa cu lumea prin usa turcoaz, mobila veche, multimea de sertare, tablourile groaznice pe care le vom ascunde, lista de inventar cu lucruri fara importanta.
Visam la ziua cand toate se vor aseza si noi vom incepe lucrul, pana atunci ne bantuie elanuri gospodaresti.
