Sunt inapoi, in tara care ma lasa sa visez. Miguel, Ana si Tereza m-au intampinat la aeroport spunandu-mi ca nu vor sa ma simt straina cand vin. Sunt emotionata, asa emotionata ca am uitat si cele cateva cuvinte pe care le stiam. Le multumesc zambind mult. Inca ma resimt dupa ultimele zile de chin. Parca ma clatin in tot, am inima rece. Cred ca se protejeaza si ea putin, dar sper sa-I treaca repede.
Miguel isi aseaza palmele pe obrajii mei si imi spune cu precizie ce se intampla cu maseaua. E uimitor cum descrie in cele mai mici detalii situatia (inca dificila) pe care eu o stiam de la doctor.
Ma face sa-mi para rau de indoielile care ma cuprinsesera. Magia exista, partea cealalta exista si ea. E bine ca m-am intors.
Simt ca am febra. Drumul de la aeroport la gara il strabat ca prin vis. Ii arat lui Miguel poze cu familia mea. Se lasa noaptea. Lisabona mi-e draga, dar astept sa ajung in Cascais, numai acolo e deplin acasa.
In tren raman singura. Respir adanc stiind ca vor urma zile de efort, dar nu ma gandesc inca. E intuneric si nu vad oceanul. Il simt prin peretele de metal al trenului, prin sticla ferestrei, prin piele.
In sfarsit cobor, dar ma inalt in acelasi timp. Sunt deasupra orasului plutind prin ceata. Ii strig in gura mare toata dragostea mea.
Oamenii din jur nu banuiesc nimic pentru ca merg pe peron carandu-mi geamantanul, ca orice calator.
Acasa ma asteapta tata, Vladimir si Tam Tam. Mi-a fost dor. Ma emotioneaza felul in care Vladimir ma tine in brate si nu-mi mai da drumul. El stie sa-si arate cel mai bine iubirea tacand. Tam Tam latra si sare pe mine.
Deja ma simt instrainata de apartamentul asta. Urmeaza sa-l golesc si sa plec .
