Cand m-am apucat de blog scopul a fost unul, in primul rand, practic. Voiam un spatiu unde sa-mi expun munca. Nu stiam incotro ma va duce aceasta decizie oarecum seaca.
Ieri l-am rasfoit putin. E toata viata mea dintr-un an si jumatate acolo, cu bune, cu rele, cu fleacuri si chestii importante, cu margele, cu dragoste, cu nostalgie, dar mai ales cu oameni.
La inceput, din cauza artificialului pe care mi-l inspira virtualul ma gandeam ca legaturi reale nu se prea pot stabili in asa mediu. Unul dintre primele posturi a fost chiar despre asta. Cat din ce spun ajunge la ceilalti, cata iluzie se poate genera prin cuvinte? Pe urma nu m-a mai interesat, eu am scris despre tot exact cum a fost, incercand sa formulez simplu. Am fost sincera si restul s-a intamplat firesc. Relatia cu lumea s-a transformat din “EU si EI” in “NOI”. Prin NOI, dincolo de diversitatea aparenta simt INTREGUL. Acum stiu ca NOI=UNU. E o problema de algebra, simpla si complicata in acelasi timp.
Nici un raspuns nu se afla pe axa orizontala.
Nici axa verticala nu e folositoare in sensul asta, pentru ca sus si jos sunt acelasi lucru, ca inainte si inapoi. Singurul loc important este un punct – originea axelor, adica ZERO
Pe 20 iunie 2008 scriam…
« În matematicile transcendente se demonstrează algebric că zero multiplicat cu infinit este egal cu Unu »
As vrea sa inteleg chestia asta…
Astazi 3 noiembrie 2009 tocmai am inteles si stau asa inmarmurita de vreo jumatate de ora, abia respirand. Stiam ca in matematica exista cheile si poezia lumii.
Revin la scris si la oameni, dupa algebrica revelatie. Inima imi bate linistit si lumea e in continuare de catifea eu soy como el polve que flota per il mundo, iar starea asta le lasa celorlalti spatiu sa fie. Ma bucur de fiecare fiinta cu care ma intersectez, imbratisez simtind cum n-am mai simtit pana acum dizolvarea.
SUNTEM…
