Acum cateva luni Monica mi-a luat un interviu pentru Gazeta din Montpellier, ziar online facut cu mult suflet. A aparut acum, in ultimul numar si recitindu-l dupa atata vreme mi s-a parut ca am rezumat concis drumul meu de la plecarea din Romania.
Toti avem povesti si toate povestile sunt la fel de importante. Ne ajuta sa ni le spunem unii altora cu inima deschisa, dar deciziile nu le putem lua decat fiecare pentru el.
Multumumesc Monica pentru intrebarile bine puse !
Lola, ai plecat din Romania cand ai simtit ca altfel nu se mai poate. Cum ai stiut ca acela e momentul, acela si nu un altul care poate fusese, altul care urma sa vina? Ce te-a facut sa nu mai astepti, ci sa pleci?
Cred ca pot explica doar partial prin prisma ratiunii cum am stiut ca a venit momentul. Imi ascult mai degraba inima in clipele de rascruce si nu stiu sa traduc in cuvinte impulsurile ei. Pe de alta parte erau suficiente semnale exterioare care imi spuneau ca a venit timpul.
Casa pe care o scosesem la vanzare si care nu interesase pe nimeni timp de un an s-a vandut brusc, cand nici nu ne mai asteptam.In viata cotidiana lucrurile ajunsesera la limita suportabilului. Am primit brusc oportunitatea sa putem pleca fara dureri de cap oriunde pe lumea asta. A fost un moment de mare libertate despovararea de lucruri care nu mai erau deloc o bucurie, ba chiar o ingradire si posibilitatea de a alege un drum din cele nenumarate care se deschideau in fata. Cine ar mai fi stat pe ganduri?
Cum ai inceput sa faci margele si din ce isi extrag ele seva?
Margele am inceput sa fac, pur si simplu, intr-o seara, cand eram in Spania, prima noastra destinatie, dupa ce am parasit Romania, fara sa ma gandesc atunci ca cele cateva bile de lut vor fi inceputul a ceva. Voiam sa-mi treaca timpul care devenise dintr-o data prea mult, voiam sa-mi treaca nauceala si nelinistea ca nu stiu ce ma asteapta. Voiam sa uit un pic de mine si lutul se pricepe de minune sa faca asta.
Acum stiu ca margelele isi trag seva dintr-o zona profunda, care nu e a mea, ci a noastra a tuturor, care se poate accesa cand esti impacat, si mai ales cand il gonesti pe imbecilul din tine, cum zicea Brancusi.
Spuneai intr-o postare ca intre oamenii care intra pe blogul tau se sterg obstacolele, zidurile de aparare, ca atunci cand te afli intr-un mediu pasnic. E ca si cum ai fi creat o oaza. Apoi spui si ca te-ai simtit foarte mult timp singura, rupta de ceilalti, iar acum savurezi singuratatea, care-ti permite sa lucrezi, si care nu mai e izolare. Cum se transforma izolarea in singuratate ?
Se transforma de la sine cand intelegi niste lucruri. Eu am descoperit recent(dar bine ca nu prea tarziu) ca Dumnezeu e in mine, asa cum e in toti ceilalti si atunci a luat sfarsit separarea. In primul rand mi-am darmat propriile ziduri, am depus armele, recunoscand imensa forta a dragostei. Practic iubirea zilnic si gasesc bucurie in tot, in momentele pe care le petrec doar cu mine, in momentele impartasite cu ceilalti, in orice.
Ce te motiveaza, te hraneste, ce iti da forta sa continui? Ce evenimente, intalniri, lecturi te-au influentat?
E ceva interior sustinut, impulsionat de reactia pe care o au cei din jur. Ma trezesc zilnic cu aceeasi dorinta de a face, cu aceeasi pasine, acceptand partea de rutina, bucurandu-ma de uimitorul gest care creaza. Apoi oamenii imi scriu si simt ca au incredere in mine, ca le dau o farama de curaj, iar lucrul asta imi intareste credinta ca sunt pe un drum bun si ma responsabilizeaza. Nu-mi mai permite sa traiesc la intamplare.
Sunt trei oameni a caror gandire si mai ales a caror alegere in a-si trai viata m-au influientat hotarator – Gellu Naum, Pitagora si Brancusi. Recent l-am descoperit pe Eckhart Tolle, care mi-a indicat momentul ACUM ca fiind poarta de iesire din suferinta. A fost o adevarata revelatie desi nu era prima oara cand auzeam asta. Cred ca tot ce-am citit de-a lungul timpului (cel mai mult imi place memorialistica), tot ce-am ascultat, muzica sau povesti, tot ce-am vazut si-am simtit, au costruit matricea in care m-am format.
Te-a influentat spiritul portughez in modul de a privi si trai viata?
Nu voi da un raspuns bazat pe cunoasterea profunda a spiritului portughez. Nu stiu prea multe despre ei, mai mult ii intuiesc, ii simt, dar am un sentiment bun. Sunt in locul unde trebuia sa fiu ca sa imi rezolv problemele cu mine. Aici nu ma bruiaza nimic, sunt eu cu oceanul, cu stancile, cu nisipul, cu ierburile amarui, cu soarele apunand in apa, cu oamenii care imi zambesc si nu se uita urat. Am gasit mediul pasnic unde nu mai trebuie sa-mi lustruiesc armele si asa imi ramane timp pentru lucrurile esentiale.
Spuneai ca esti implicata intr-o campanie contra cancerului de san, „Sister in arms”. Vei face un mars de 60 de km, in Canada. Ne poti spune cate ceva?
Da, va spun in primul rand cu mandrie ca am adunat 90% din donatiile care imi sunt necesare sa obtin dreptul de participare la mars. Nu sunt mandra de mine ci de toti cei care au inteles sa faca gestul prin care au dovedit ca le pasa.
Povestea e lunga si frumoasa, dar pe scurt, am hotarat sa trec oceanul cu singurul scop de a parcurge cei 60 de km, fiindca vreau sa experimentez sentimentul de solidaritate umana. Eu nu lupt impotriva cancerului, nu vreau sa lupt impotriva a nimic de pe lumea asta, pentru ca opunandu-te nu faci decat sa intaresti rezistenta adversarului, dar vreau sa fiu parte dintre aceia care cred in bine, care cred ca nici un efort, cat de mic nu e degeaba. Vreau sa ma doara picioarele in folosul ideii asteia.
La sfarsitul vietii, cand vei privi in urma… ce ai dori sa vezi?
As vrea sa vad ca am fost calatorul si ca am mers bine.
Ca romanca si ca si copil al lui Dumnezeu, cum spuneai intr-o postare ca te simti, la ce visezi?
Visez la o lume care sa se trezeasca din vis.
