Am fost intrebata cine sunt. Si eu ma intreb zilnic, dar nu dau raspunsuri la intrebarea asta.
Vreau un loc in principiu, in abstract, in timpul dupa care tanjesc desi nu l-am trait, in spatiul care imi lipseste fara sa-l fi avut. Vreau sa fiu fara sa fiu, sa n-am nimic din ce mi-as dori cu strasnice sa am, sa raman doar o ceata, o destramare de abur care nu va redeveni picatura niciodata, o formula fara aplicatii, o stare, cum ar fi melancolia, dar fara nume
Nu glumesc, si nici n-am plecat inca din Bucuresti, dar cand e innorat stiu ca soarele e mereu acolo, dupa nori, cand ploua ies de sub umbrela si prind picaturi cu varful limbii, cand bate vantul intind mainile in lateral si imi inchipui ca ma poate duce cu el.
Nu-i asa ca e o dimineata frumoasa?
Exista mai multe timpuri. Am invatat la scoala. Acolo se refereau doar la verbe, dar eu cred ca si oamenii au timpurile lor. Dintre toate aleg sa traiesc perfectul simplu. De ce? Pentru ca e perfect si simplu. Nu ma refer aici la ce defineste gramatica, voiam sa zic in alte cuvinte “sunt fericita”. Sunt fericita! Urmeaza sa impart, pentru un timp pe care il voi denumi generic “mai mult ca perfectul”, spatiul locativ si afectiv cu Nina, cunoscuta lumii sub numele de Kitten.
Anunt oficial, astazi, cand poate dovedi cu un document valabil(biletul de avion proaspat achizitionat) ca prietena mea draga a decis sa se mute in Portugalia. Vom sta impreuna in “casa de los anjeles”. Venirea ei se incadreaza undeva intre normal si miraculos. Uneori vad firul firesc al intamplarilor si ma inunda linistea, alteori cineva imi elibereaza miliarde de fluturi in stomac si ma ia un fel de ameteala. Da, se intampla lucruri… Cred in intalniri, cred ca apar mereu oamenii necesari, cred in iubirea fara conditii, si cred ca ne suntem de folos unii altora. Mai cred ca ne putem pastra libertatea, ca putem darui si primi simplu, ca putem incerca marea cu degetul, ca putem visa.
Lola & Kitten va spun hotarat VIATA E MISTO!
Am cules un mar rosu care ma astepta in livada.
Lumi vechi si noi se intrepatrund. De fapt toate sunt aici impletindu-se intr-un prezent halucinant. Bunica mi-a spus “femeile erau acolo si stiau foarte bine ce trebuie facut”. M-a legat mai strans de ele.
Pe patul de moarte mama Agripina ar fi mancat fragi, dar fata trimisa dupa ei a ajuns prea tarziu. Unchiul Stefan a fost un martir.
Bunicu, Lola, bunica Ileana, bunica Ioana…am aflat cum au parasit lumea asta toti cei ai mei plecati de-aici. Poate marul era unul al cunoasterii. Bunica a deschis lazi prafuite unde pastrase intacte clipele cand dragii de ei au rasuflat pentru ultima data. Tot acolo tinea momente din viata lor. Insecte in chihlimbarul memoriei sunt amintirile astea. Mi le-a daruit simplu si n-a fost nevoie sa pun prea multe intrebari.
Curgeau cuvinte facand departarea aproape, necunoscutul accesibil. Ne-am intalnit cu totii. Am un sac de povesti si o sa vi le spun, dar sa nu va opriti la ele, sa treceti dincolo si sa vedeti viata. Viata pulsand, viata alergand, viata razand de tot ce credem noi ca e important si de fapt nu e. Puneti pentru o clipa mana pe inima si simtiti-o. Acolo e viata.
E 6 dimineata. Coboram in gara din Campulung Moldovenesc. Nu s-a luminat inca. Aerul rece miroase a gudron si a brad. Ma simt ca atunci, demult, cand veneam in vacante. Si in tren mi-a placut din acelasi motiv. Refac un drum care multi ani a fost singura mea bucurie.
Am pornit cu Rodica prin orasul pustiu, pana la pensiunea unde urmeaza sa se cazeze.
Nu i-am spus bunicii ca vin (asa faceam si cand eram mici, ne placea s-o surprindem). Pana se lumineaza stau cu Rodica, pe urma plec spre casa. Pensiunea e pe aceeasi strada, dar ceva mai la vale.
Rasare soarele si odata cu el ceva vechi din mine prinde sa arda si sa ma incalzeasca. Sunt acasa! Imi simt palmele dornice sa atinga, orice: garduri de lemn, iarba, pietre. As mangaia tot sperand ca pielea sa lase ceva din spiritul celor atinse sa treaca pentru totdeauna in mine, sa le pot lua.
Ajung langa cimitirul evreiesc. Soarele se inalta printre monumentele funerare punand viata si moartea intr-o perfecta armonie. Merg pe ulita de langa parau. Sunt acasa! Repet iar si iar. Acasa asta al meu e mai mult decat locul, sau mai bine spus e locul invelit intr-o stare, sau nu stiu ce e dar asa ma simt - ACASA.
In fata portii inima imi bate cu putere ca si cum ar vrea sa iasa din pieptsi sa se joace in iarba. Pe aleea asta am alergat de mii de ori. In sandale, in slapi, in cizme, in picioarele goale, in bocancii de lac…Da, am alergat mai mult decat am mers. Acum urc si Elsa, cateaua, ma intampina. Nu latra ca si cum as fi un strain. 
Bunica apare in prag, ma imbratiseaza si imi zice, printre lacrimi, ca de fiecare data “vai mai copchila!”. In casa e cald. Miroase frumos a lemn si ceai de chimen . Focul trosneste in vatra. Ne asezam la povesti langa soba. Nu mai simt timpul trecand.
Prin fereastra se zareste lumea.
Dupa ce ieri m-am gandit serios sa-mi schimb data plecarii undeva mai curand, ziua de azi a inceput frumos si a continuat la fel. Pana sa ne intalnim nu am iesit din casa. Am desenat, am lenevit in balansoar, am ascultat muzica si am dormit. A venit Nina sa ma ia. Pe drum, pana la teatrul Act, am filmat Bucurestiul pentru Miguel.
Intram in salonul oriental, inauntru un baiat cu laptop-ul in brate. Zicem buna ziua si ne dam in vorba, il invitam sa stea cu noi la intalnire. Ramane bucuros, aflam ca e artist si ca tablourile din ceainarie sunt ale lui. E un om senin.
Incepe sa vina lumea si indiferent daca ne-am mai intalnit sau e pentru prima oara, simt caldura in fiecare imbratisare. Dialogurile se leaga firesc. In sfarsit vad zambete. Ne vorbim privindu-ne in ochi. Nu stiu cand au trecut cateva ore. Ma trezesc la sfarsit in camera doar cu Nina si Gabi, artistul de care povesteam. El se mira de simetria intamplarii, se minuneaza ca a intrat pentru cateva ore intr-o lume despre care nu stia, dar care i-a placut . Atunci realizez si eu ca tocmai se inchide cercul, ca iesim in aceeasi formula dintr-o zona unde ne-a fost atat de bine. Am parasit incaperea, iar el a ramas acolo, singur, cum il gasisem, dar fericit.
E doua noaptea. Mi-e imposibil sa adorm. Mananc o gutuie si doar greutatea ei ma tine sa nu plutesc pe-aici.
Va multumesc pentru bucuria pe care mi-ati facut-o !
Ne vedem diseara la 18.30 in “Sala de lectura” – ceianaria de la Teatrul Act. Se intra prin gangul de la teatru apoi pe usa din dreapta la etajul 2 al cladirii(va rog punctualitate pe cat posibil fiindca in camerele din fata ale ceainariei va fi o seara de lectura incepand cu ora 19.00). Mentionati ca mergeti in salonul oriental pentru ca la celalat eveniment se plateste intrare.
Abia astept sa ne intalnim!
Povestea lui Mishu Pinguinu’ este spusa de pestele Felix. Pentru ca pestii sunt atat de tacuti e o poveste fara cuvinte. Cele scrise pe margele sunt numai si numai concluzia mea dupa ce am aflat intamplator toata istoria intr-o seara, in timp ce stateam pe o piatra langa ocean.
Pinguinii sunt fiinte foarte delicate
Mishu e romantic
Mishu +Fifi =LOVE
Mishu e prietenul meu cel mai bun(al lui Felix adica)
Mishu locuieste in Bucuresti
E o poveste marina, sau nu, depinde de unde priviti. E o poveste cu flori, inimi, stele de mare, vise, pinguini indragostiti si un peste . Multi nu vor crede ca asa ceva nu exista, sau exista dar nu in combinatia asta. Totusi…
Chiar daca mohorata, ziua a inceput asa cum imi doream. Am ramas in pat pana tarziu sa citesc. Mara mi-a pregatit ceaiul si parea sa urmeze o dimineata linistita. A venit Matias. N-am mai citit. Am inceput sa ne jucam. Invelisul meu de femeie a disparut lasand sa iasa la iveala copilul. A fost nebunie. Eu si Mati ne-am transformat in artisti de circ. Am avut spectaculoase numere cu tigri si elefanti zburatori plus un show acrobatic palpitant, am incheiat sarind in pat pana n-am mai putut. Episodul a fost denumit de Mati “circ in chiloti”din cauza imbracamintii noastre sumare.
Doamne ce bine e sa uit cati ani am! Nimic nu se schimba in interior. Exista o fetita vesnica, numai ca acum nu-i mai spune nimeni “trebuie sa fii matura” si ea e tare fericita. Am luat pranzul la o prietena de-a Marei care ne-a gatit fasole. Ma emotioneaza cand cineva imi aseaza o farfurie de mancare in fata. Nu stiu de ce gestul asta mi se pare sacru.
Pe seara am ajuns la Gianina. Ne astepta cu slana din ardeal, telemea, rosii si ceapa. Ne mai astepta cu inima ei buna, cu prietenia , cu totul. Mi-a daruit o palarie minunata.
Intoarse casa la Mara ne-am adunat in alta formula. Au venit Kitten, Maria si Viviana. Vin, cornulete, emotii, margele verzi si planuri pentru noapte alba.
Ne-am hotarat sa iesim. Mara cu talentul ei de make-up artist ne-a facut frumoase pe toate si duse am fost. Ne-am oprit in Control. Lume multa, dar nu prea ne-am gasit locul. Prea studenteasca atmosfera si prea mult fum. In final am ajuns la Gaia. Altfel de oameni, adica trecusera de studentie, dar… Aveam senzatia ca sunt in muzeul figurilor de ceara. Toti intepeniti, priveau in gol. Fetele isi tineau buzele rasfrante. Pareau mofturoase rau. Domnii aroganti. Nimeni nu stabilea contact vizual cu nimeni. Exista doar un soi de scanning furisat. Straniu, dar interesant. Mi-am pastrat mintea rece si inima calda, am zambit fara intentii si subintelesuri, am dansat pana la 5 dimineata, am privit oameni in ochi si am constatat ca au nevoie de alcool ca sa-si recapete firescul. Am ciocnit pahare in stanga si in dreapta, am flirtat, am primit carti de vizita si propuneri. A fost o experienta pe care nu o judec nicicum. A fost o noapte intensa! E o noua dimineata cu dureri de cap…
