Unele zile sunt…altfel. Micile lor amanunte infloresc asa ca boabele de porumb. Da, ziua de ieri a fost o mare punga cu floricele primita in dar. Clipe albe, expandate, au intins la maxim dimensiunea numita timp.
Ne-am reintalnit cu Miguel, un neintamplator, inger, poet si pictor in acelasi timp. Ne stim de saptamana trecuta de la cafeneaua noastra. Ii spunem Don Quijote. Este Don Quijote.
Nu cred ca e nevoie de mai multe cuvinte…
A veeenit Kitteeen!!!!
Acum ne putem numi gasca. Imi place de mor sa fie casa plina, sa fie lucruri imprastiate peste tot, sa facem planuri, sa bem ceai si vin, sa mancam chestii care ingrasa (borcanele de dulceata aduse de Kitten ), sa fie muzica si rasete, sa fie dimineata, la pranz sau seara, si de fapt sa nu conteze decat ca suntem impreuna impartind un ACUM irepetabil.
Vietile noastre se transforma, iau cursuri noi. Ne-au crescut aripi. Daca nu ma credeti va arat intr-un post viitor pentru ca nu am o fotografie relevanta.
Ieri noapte am stat intinse pe pietrele de la Boca do Inferno si ne-am uitat la cer.
Azi am luat bicicletele si am plecat la plaja. A fost o zi fara briza si fara soare puternic, adica perfecta pentru un drum la Guincho. Am renuntat la bluze sa ne poata mangaia aerul cald. 7 km de mangaiere…
Fara lipsa de modestie am decis ca suntem frumoase. Pana la urma frumusetea e o chestiune de acceptare si de atitudine. Decizia noastra a fost aprobata cu priviri admirative si complimente.
Nu degeaba zic mereu ca femeile sunt magice. Da, avem puterea sa ne transformam imediat ce ne pretuim. Nu putem iubi pe nimeni daca nu incepem cu noi insine. E departe de a fi o chestie egocentrica, dar nu intru acum in amanunte.
Mai bine poezie despre toate astea…
Desnuda de Pablo Neruda
Desnuda eres tan simple como una de tus manos,
Lisa, terrestre, mínima, redonda, transparente,
Tienes líneas de luna, caminos de manzana,
Desnuda eres delgada como el trigo desnudo.
Desnuda eres azul como la noche en Cuba,
Tienes enredaderas y estrellas en el pelo,
Desnuda eres enorme y amarilla
Como el verano en una iglesia de oro.
Desnuda eres pequeña como una de tus uñas,
Curva, sutil, rosada hasta que nace el día
Y te metes en el subterráneo del mundo
Como en un largo túnel de trajes y trabajos:
Tu claridad se apaga, se viste, se deshoja
Y otra vez vuelve a ser una mano desnuda.
Imi caut radacinile, reconstitui femeile din care ma trag. Sunt parte a lungului sir care se pierde undeva in ceata trecutului.
Aici e strabunica, mama bunicii de la Campulung. A fost frumoasa si iubareata, se spune ca pe insusi regele l-ar fi fermecat. A murit tanara lasand in urma 4 copii.
Bunica Valeria, cea mai mare dintre ei a fost astfel nevoita sa ia viata in piept foarte devreme, dar au ajutat-o spiritul viu si extraordinarul simt al umorului.
Ea le-a dat viata mamei mele – Lola (cea din dreapta) si Nanei, matusa, despre care am mai povestit aici, ca traieste acum in insula Elba.
Mama a mostenit firea lui bunicu. Era tacuta, introvertita. As fi vrut s-o cunosc mai bine, sa-mi fie mai mult decat o amintire vaga.
Nana e, tonica, deschisa, guraliva si foarte generoasa.
Sunt mandra ca le port, ca le duc mai departe si ma asez in sir multumindu-le.
Tata cultiva rosii cherry.
E o afirmatie banala. E o indeletnicire oarecare. Ce mare smecherie ca un om cultiva legume si ce ar fi de scris mai departe despre asa un subiect putin spectaculos?
Dar tata n-a mai cultivat nimic pana acum. Nu mi-a vorbit niciodata despre ceva cu atata pasiune. I se incalzeste vocea si ii stralucesc ochii.Tata e altul. Sau poate e acelasi, dar pana de curand se ascundea sub uniforma lui de general de artilerie, sub importanta rolului lui social. Acum tata traieste simplu, ca un taran, creste pui de gaina si de rata, catei si mate, isi ingrijeste livada si gradina.
Se mandreste cu productia de vinete, ardei si mai ales rosii cherry despre care toti norocosii degustatori au spus ca sunt inimaginabil de bune.
Pana si analizele medicale demonstreaza ca tata e altul. Cand a plecat la casuta lui de la tara avea colesterolul mare. Dupa cateva luni e perfect normal fara sa fi facut un tratament. Organismul lui reconectat la ritmul naturii s-a autoreglat.
E atat de simplu sa ne regasim si sunt atatea cai. Poate pentru fiecare cate una. Tata a ales sa cultive rosii cherry.
A venit Mara. Saptamana trecuta a avut treaba la Lisabona si acum urmeaza sa petreaca 10 zile de vacanta cu mine.
Ea face lumina sa straluceasca mai intens. Asteptand-o ieri in Belem, am fotografiat lumea aflata sub soare ca sub un imens reflector.
Era in aer ceva, o neliniste si o liniste, un cantec tacut despre frumusete. Apa raului Tejo murmura acelasi lucru. Iarba stia foarte bine despre ce e vorba.
Am mancat o inghetata de nuci la cafeneaua centrului cultural si mi s-a parut cea mai buna, ever.
Pe Mara am intalnit-o in fata turnului, la apus, intr-o lumina ireala.
E bine, atat sunt in stare sa spun cand ma imbratiseaza cineva cu dragoste. E bine pe lume. Sunt un calator solitar. Am stiut asta de la bun inceput, dar multa vreme n-am inteles ca solitar nu inseamna singur cu totul, nu inseamna sa fii rupt de ceilalti.
Cand am priceput s-au ivit si oameni sa ma insoteasca pentru un timp, sa ma ajute sa trec praguri, sa imi spuna ce trebuie sa aflu, sa-mi fie de folos.
Cred in legaturile libere, cred in drumurile care se intersecteaza si mai cred in intalnirile cu rost.Intalnindu-ne singurul gest pe care il putem face cu adevarat e sa ne daruim unii altora inimile, dar nu la schimb.
Am mai facut o cutie de tinut vise. Imi place ca oamenii nu le mai lasa la voia intamplarii, ca aleg sa le puna in locuri potrivite . Inseamna ca visele au devenit ceva important pentru ei. Concluzia asta ma face fericita.
Dau la fel de multa importanta interiorului ca si exteriorului. Ceva atat de delicat, cum e visul, are nevoie de un mediu placut ca sa nu se ofileasca.
Pentru visele Antoanetei am ales un cer de vara, cu nori albi si pufosi, din cei care iau tot felul de forme si de la care nu-ti poti desprinde privirea.
In extrior, pe laterale au crescut flori albastre, deloc obisnuite din cauza bizarei culori pe care o au frunzele si tulpinile lor.
Pe capac motanul Tomita mediteaza privind norii.
Septembrie si octombrie sunt cele mai frumoase luni aici. E o lumina blanda, vantul bate slab, se face liniste dupa plecarea turistilor, plajele sunt pustii. Se simte toamna, dar nu are nimic nimic dezolant pentru ca totul va ramane verde peste iarna.
Eu multumesc oricum pentru fiecare dimineata pe care o traiesc, dar acum aproape imi dau lacrimile cand deschid usa la terasa. E atata viata in jur, atata simpla existenta a ierbii, copacilor, plantelor pe care le simt totusi vibrand in tacuta lor incremenire.
Am inteles un lucru. Raspunsurile nu sunt in dimensiunea liniara a lumii. Totul e in profunzime. Nimic nu se gaseste undeva in viitor ci acum, cand ma uit la o frunza si imi dau seama de fascinanta ei frumusete, de seva care ii strabate nervurile, de fragilul ei. Asta ma ajuta sa ma simt pe mine, dar sa-mi uit povestea. Noi nu suntem deloc povestile noastre complicate. Cand reusesc sa fiu frunza sau piatra pentru cateva clipe descopar ceea ce m-am chinuit sa pricep ani in sir. Care e raspunsul la intrebarea
“Ce m-ar face cu adevarat fericita?”
Am reluat tema arborelui sperantei, desenat prima oara in aeroport cand ma intorceam de la Bucuresti.
I-am schimbat culorile, dar nu mesajul. Magia a ramas intacta.
L-am daruit. Sper ca prezenta lui sa ajute, sa lumineze si sa bucure un om care merita toate astea.
Vineri noaptea a venit Vladimir in sfarsit. A avut parte de aventura pana la capat. Cand sa plece din Bucuresti erau sa-l intoarca din cauza unei chitante lipsa, cand a ajuns la 11 noaptea in Lisabona n-au putut sa mi-l dea in primire pentru ca imi uitasem pasaportul acasa si nu puteam dovedi ca sunt mama lui. A trebuit sa ma intorc 30 de kilometri dupa pasaport. Ma astepta rupt de oboseala intr-un birou din aeroport.
Totul e bine cand se termina…
E fericit ca s-a intors. Si eu sunt. Mi-a lipsit ingrozitor.
Ieri am iesit pe stanci, langa ocean. Am descoperit o alta lume. Locurile se zaresc si de sus, dar numai coborati langa ocean am vazut frumusetea lor spectaculoasa.
Pietrele au dimensiuni coplesitoare, platoul cu crevase ascunde adevarate universuri. Ansamblul si detaliul te lasa in aceeasi masura interzis.
Am stat de vorba, lungiti la soare. Pescarusii fosneau din aripi foarte aproape. Ne-am uitat la scoicile fosilizate, prinse de stanci, la creaturile bizare care populau ochiurile de apa. Era o pace acolo, departe de tot ce inseamna lume, dar in mijlocul a ceea ce e viata. Ce ne trebuie mai mult? M-a intrebat Vladimir. Nimic, absolut nimic, in afara dorintei de a vedea toate astea.
Ma uimesc multe lucruri, dar ma fascineaza destul de putine.
Saptamana trecuta am fost la Centrul Cultural Belem si in libraria de acolo, am gasit o carte, un album de fotografie. Rasfoindu-l simteam cum mi se fac mainile grele, cum mi se pune un nod in gat. Imi venea sa urlu ca un animal ranit o durere ingropata demult.
Imaginile pe care le priveam au rascolit ceva vechi din mine, un fel de drojdie sedimentata undeva la baza a ceea ce sunt. O recunosteam pe fetita aceea privita in oglinda, acum mai bine de 30 de ani, pana se desprindea de mine si parea ca traieste independenta, misterioasa, straina, pe suprafata de sticla rece. Imi era frica de ea. Eram eu si in acelasi timp o fiinta indepartata care ma privea fix.
N-am putut sa ma mai desprind de carte, am cumparat-o dupa care am cautat un loc unde sa stau si sa o pot deschide iar, abia asteptam sa fiu in tren catre casa pentru ca asa as fi avut timp sa ma uit din nou. Seara am adormit uitandu-ma la poze, dimineata am cautat albumul cu mana pana sa ma trezesc de-a binelea. Acum e mereu la mine pe noptiera.
Loretta Lux se numeste autoarea fotografiilor, o artista est-germana, nascuta la Dresda. Ea a stiut sa exprime o stare pe care n-as fi reusit niciodata s-o povestesc. Ea a fotografiat esenta copilariei mele – fetita straina din oglinda
