PRIMA CAZATURA

Azi am cazut pentru prima oara de pe bicicleta. Eram in rochie, prin urmare le-am aratat chilotii turistilor nordici din cauza carora m-am si dezechilibrat.

Nu va inchipuiti ca a fost o cadere spectaculoasa, doar usor jenanta. Coboram panta celei mai frumoase strazi din oras, si trebuia sa merg foarte incet pentru ca era plin de lume, mi-a alunecat o roata, bicicleta e destul de grea si m-am trezit intinsa pe spatiul verde.
Nordicii au sarit sa ma ajute, ziceau ceva intr-o limba stranie, iar mie mi se parea suprarealist si amuzant. Daca as fi aterizat pe spate as fi avut un bun pretext sa mai intarzii putin pe jos, si sa privesc cerul. Alta data m-as fi enervat sau mi-ar fi fost rusine. Acum m-am ridicat zambind, le-am multumit celor care mi-au recuperat lucrurile imprastiate din cos si am plecat mai departe nu inainte de a inclina capul recunoscatoare. E omeneste sa cazi de pe bicicleta, e omeneste sa ajuti. Frumos moment de omenesc am trait.

Nu stiu daca de la lovitura sau nu, dupa aceea, la posta am vorbit fara inhibitii o gramada de portugheza, adica am fost capabila sa cer plicuri care nu erau la vedere, deci nu-mi puteam folosi aratatorul, precizand ca vreau cu bule si anume formate. Totul in propozitii intregi cu formulele de politete aferente. La final am fost capabila sa urez “un sfarsit de saptamana bun” fara sa ma fastacesc.