ALEXANDREI

Mai sunt cateva zile si trec oceanul. E ireal. Ma duc din cand in cand sa ma uit la pasaport si la bilet. Da, sunt acolo cu viza, cu date, cu tot.  Deci nu visez…

Ce simteau oare taranii ardeleni plecand cu vaporul spre Lumea Noua? Cu siguranta mirare in care as vrea sa fim identici.

Ieri am recitit “Cartea plecarii mele” – dedicata lui Viorel Cosor, artist plastic.

E scrisa de Alexandra. Stiu, ma va certa iar ca o pun pe piedestal, dar zic “Alexandra scrie genial”.Pentru ca, intr-o zi, va fi o carte pe hartie n-am sa dezvalui din ea decat ultimul paragraf, care la randul lui nu dezvaluie nimic, ba chiar incita.

„Aceasta este cartea mea. Singura carte pe care am scris-o vreodata. Se deosebetse de alte carti prin faptul ca a fost scrisa pe 2 continente. Mai are personajul viorelcosor. Este cartea mea, care va fi citita de neamuri si de prieteni. Este o carte scrisa in mai multe etape, are cenzuri, are copilarii si maturitati. Este o carte care s-a lasat mult asteptata. Dar este cartea mea.”

Eu n-am putut niciodata sa-mi tin bucuriile secrete. Simt nevoia sa le impartasesc asa, calde, vii, pulsand. Noaptea trecuta am stat treaza pana in zori si am lucrat tabloul inspirat din cartea Alexandrei. I-l voi face cadou si asta trebuia sa fie o surpriza, dar nu ii puteam vorbi la fel despre febra noptii trecute, peste doua saptamani. S-ar fi stins emotiile clipei, vibratia pe care o simteam in degete cautand culorile potrivite, fierbinteala fruntii, frisoanele. Am mereu frisoane cand ma viziteaza ideile. E atata claritate in spatiul unde se nasc, si mai e ceva ce nu poate fi povestit. Fara sa fie secret e intraductibil.

Multumesc Alexandra!