DARURI DE NUNTA

Se marita Gabi, verisoara mea de la Campulung. N-am sa pot merge la nunta pentru ca este exact in prima zi a marsului.

Mi-as fi dorit sa fiu langa ea.  Sunt foarte rare ocaziile cand ne intalnim acum.

O stiu de cand s-a nascut si indiferent pe unde ne-a imprastiat viata sau cati ani au trecut, in clipa in care vorbim se leaga firul instantaneu.

Am impartit, in copilarie, veri si ierni fabuloase, am crescut impreuna, am avut secrete, am fumat, am vorbit nopti in sir.
Si acum vorbim mult, ultima noastra convorbire pe mess a durat 3 ore.
E o femeie puternica, echilibrata, e un om curajos care a trebuit sa razbata si a facut-o admirabil.
Darurile mele nu sunt mare lucru, insa am pus tot sufletul si sper sa-i poarte noroc.
I-am desenat modelul de invitatie. A vrut ceva simplu care sa para de demult.

Marturiile pastreaza ideea.

I-am facut si colierul, dar vi-l arat maine pentru ca nu s-a uscat.

Vor fi toate ca din timpuri vechi pe care si ea le iubeste.

Ca misiunea sa fie completa am in vedere margele pentru bunica, Nana si Ali, cealalta verisoara.

Nu compenseaza lipsa mea, insa toate acestea sper sa ma faca, intr-un fel, prezenta la nunta.

PREMIERA

“As vrea sa am diminetile numai pentru mine”. Asta mi-am dorit de ani de zile. Reusisem sa creez un pic de spatiu al meu, dar niciodata nu dispuneam de dimineti asa cum as fi vrut.

N-a trebuit sa astept decat vreo…18 ani pana sa se le capat.

Sunt lucruri dupa care tanjesti si cand le ai nu-ti mai spun nimic, iar altele odata dobandite isi amplifica valoarea.

Diminetile fac parte din a doua categorie. Pentru fiecare multumesc.

Azi m-am trezit, ca de obicei, in zori sa deschid fereastra.

Intoarsa in pat am mai atipit putin si la 6.30 eram gata, treaza, cu gandul sa plec spre plaja cu bicicleta .

Pentru prima oara de cand sunt aici am iesit la o ora asa matinala din casa. Imi pare rau ca in mod normal nu functionez inainte de opt, stiu ca a fost o exceptie mobilizarea mea, dar constienta de lucrul asta am pretuit mai tare ziua.

Nu-mi vine sa cred ca am plecat spre Guincho. Drumul pe care il stiu atat de bine pare unul necunoscut. Nimeni, nimeni pe el in afara de mine . Oceanul tacut si albastru intens, vegetatia stralucitoare in lumina rasaritului. Vantul ma mangaie pe fata, bland si sarat. Pedalez gandindu-ma cum ar fi sa fiu singurul om de pe planeta. Ar fi trist. Nu mi-ar placea deloc. Mi-e bine sa stiu ca exista o gramada de oameni dormind in paturile lor, bucurandu-se ca e duminica si nu trebuie sa se dea jos.

Pe la jumatatea drumului a aparut un caine negru destul de neprietenos, dar m-a lasat in pace repede.

Cobor pana la plaja. Se intinde uriasa si aproape pustie. O strabat, iar la jumatatea ei ma asez pe nisip. E inca rece, dar soarele ma incalzeste din spate. In fata oceanul se misca hipnotic.

Am inchis ochii raspirand linistit. Mi se pare ca aerul care imi intra in plamani e auriu.

Deja, la intoarcere nu mai sunt singura. Oamenii trec pe langa mine si ma saluta zambind, impartasim bucuria simpla a dimineatii asteia clare si bune.

Casa am gasit-o calda, luminata de soare, Tam Tam topaie ca m-am intors. Pun de ceai, ies pe terasa.

Dar am uitat muzica… trebuie neaparat muzica pentru ca asa e dimineata la mine.