Brancusi zicea ca trebuie sa creezi ca un dumnezeu,sa poruncesti ca un rege si sa muncesti ca un sclav.
Amestecul de divin, aristocratic si umil, in proportii potrivite, mi se pare ceea ce trebuie pentru ca un om sa fie intreg.
Se incheie azi doua saptamani de munca intensa. Dupa ce am pus pachetul la posta mi-am luat liber. Trebuia sa scap de tensiunea acumulata, sa ma curat pentru un nou inceput.
Dimineata am scris plicuri si hartii de inregistrare si certificate. Desi nu ma omor dupa activitatea asta am inceput s-o fac cu rabdare stiind ca marcheaza treaba dusa la bun sfarsit. De ce sa nu dau respectul cuvenit momentului?
Am bagat in geanta o carte de dialoguri ale domnului Gellu, care mi s-a parut cam greoaie mai demult.
Dupa o tura prin oras si cumparaturi bazice m-am oprit putin pe plaja din centru sa citesc. Cuvintele poetului dezvaluiau alte intelesuri, pe care inca nu le vazusem.
Imi place sa stau printre oameni, sa-i simt, sa-i privesc, sa-i iubesc fara ca ei s-o stie vreodata. E de exemplu un barbat in scaun cu rotile, ingrijit, fara aerul unui om bolnav, dar foarte trist. Ne intalnim mereu. Uneori pe unde locuiesc, sau prin oras, in statia de autobuz, la mall. Azi era langa plaja, privind de sus, de langa parapet. S-a intamplat sa ne privim odata si cand i-am zambit a plecat capul cu o durere pe care nu stiu s-o exprim, dar am simtit-o.
Se uita la mine cum ma luptam sa scot bicicleta din nisip. Miscandu-ma in voie, incordandu-ma in efortul pe care trebuia sa-l fac, folosindu-ma de vigoarea corpului meu stiam ca ii ofer o priveliste dureroasa, pentru ca plecase iar capul.
I-am cerut iertare in gand si am simtit pentru cateva momente ca-l iubesc din tot sufletul, fara nici o conditie, fara nici un motiv, fara sa stiu cine este sau ce poveste are. M-am regasit, poate, intr-o clipa de gratie, cu fiinta deghizata in trupul neajutorat din carucior. Mi-au dat lacrimile, de la intensitatea si frumusetea imposibil de tradus a ceea ce simtisem.
Am urcat panta strazii mele preferate. Trotuarul era strabatut de femei batrane, imbracate total in negru. Aveau fete solemne si pasi obositi. Imi dadeau o senzatie de ireal.
Seara am vazut pe TVRi un film cu Irina Petrescu “O lumina la etajul 10”. Doamne in ce lume trista am trait, ce vremuri …Mi-a venit sa plang tot filmul desi personajul era unul luminos pentru ca acceptase mizeria. Cred ca a fost prima oara cand am lasat lumina stinsa in casa si dupa ce s-a intunecat. Cand a fost gata filmul am stins si televizorul. In liniste si intuneric nu se auzea decat Tam Tam scancind in somn. Oare ce viseaza un caine?
