GIRLY DAY

Zilele trec aproape la fel, marcate de mici ritualuri ca cel al ceaiului dimineata, cel al pranzului, sau al plimbarii de seara. Intre ele sunt numai margele. Ca stare pendulez intre fericiri blande si bucurii navalnice, doruri de capat de lume si taceri.

Ieri, in schimb, am socializat. Au venit sa ma vada Doris si Monica.

Cu Doris v-am facut cunostinta deja. Pe Monica am intalnit-o pentru prima oara, lucreaza la ambasada noastra din Lisabona. Ne promisesem o intalnire. Eram curioasa s-o cunosc dupa ce am vazut fotografiile pe care le face.

 

De mult timp aveam chef sa stau la un ceai pe terasa mea preferata de la Casa de Guia, dar singura mi se parea ca nu are nici un haz. Ei bine, acolo ne-am dus si pe langa ceai a fost un festin in toata regula. Fetele, fiind puse in situatia sa aleaga din vitrina, n-au rezistat tentatiilor, drept care masa noastra s-a umplut cu prajituri.

N-am avut priviri vinovate decat cateva secunde, inlocuite repede de unele pofticioase si zambete pana la urechi.

Nu stiu de ce cu majoritatea celor intalniti in ultima vreme, am senzatia ca ne stim de foarte mult timp. Parca reinnodam firul unor discutii incepute candva.

Ieri ne-am dat in vorba cu mare elan si mult firesc. Vraja s-a creat instantaneu, am ras o gramada si am ramas pana au inchis cafeneaua, adica a trebuit sa plecam, ca daca era dupa noi am mai fi stat.

Am incheiat seara cu o plimbare pana la Boca do Inferno si cu promisiunea ca vor veni intr-o alta zi mai de dimineata sa ne ajunga timpul(desi sunt convinsa ca tot scurt ni se va parea).

Tare mi-a placut cu ele. Mai vreau!

OANA PELLEA-DESPRE LOCUIREA DE SINE

Ieri dimineata Nicoleta mi-a facut o imensa bucurie trimitandu-mi link-ul de mai jos. E o discutie atat de frumoasa (se gasesc si celelalte 4 parti ale ei pe youtube) incat am simtit nevoia s-o raspandesc la randul meu.

DESPRE LUCRURI IMPORTANTE

Sunt zile cand simt ca ma confund cu varful pensulei. Devin un punct. In altele parca ma extind, cresc pana nu-mi mai ajunge camera sau terasa si atunci trebuie sa plec pentru ca am nevoie de spatii vaste.

Iau bicicleta de parca as fura-o. „E total neserios sa dispari asa aiurea la ora 3 dupa-masa”, aud o voce de care m-am plictisit si pe care o bag din ce in ce mai putin in seama. “E minunat sa pleci aiurea” imi spune inima.

Imi place ora trei pentru ca soseaua spre plaja e pustie. Nici biciclete, nici masini. Se intampla ca minute bune sa fiu doar eu pe drumul rosiatic. Oceanul pare un animal adormit, respirand usor. Tacerea lui e ciudata si grea.

Am invatat sa recunosc curentii de aer. Cei reci,  vin din larg, cei calzi, mirosind a ierburi amare, de pe uscat. Simt pe piele impletirea lor. Soarele ar fi prea puternic daca n-ar bate briza. Asa e forte placut.

Sunt fascinata de pasari. Unele se lasa in voia vantului si atata ma uit la ele pana am senzatia ca simt exact ce trebuie sa traiasca acolo sus planand.

Leg bicicleta si cobor pe plaja. Imi place sa ma intind pe nisipul fierbinte. Raman  intr-o reptiliana nemiscare. De fapt imi misc doar palmele pentru ca nu ma pot stapani sa nu ma joc cu ele in nisip. La un moment dat opresc intre aratator si degetul mare un singur  graunte. Toata atentia mea e la el. Minute in sir, pentru mine, nimic pe lume nu e mai important decat bobul de nisip. 

BALCIUL DESERTACIUNILOR

Dragul meu,
E lumea răsturnată ori stăm noi invers?
Cum de ne învârtim în carusel?
Doarme paznicul locului sau i-ai dat de-o bere să ne lase naibii în pace să fim puţin tineri şi puţin nebuni?

Spune-mi sincer iubitule
Vrei să mă ameţeşti?
Vrei să mă învârţi până vomit stele?
Da’ ce zic…galaxii întregi, că ştii tu ce ştii – fiecare femeie e un Univers
Bâlciul a rămas doar al nostru?

Cum ai facut?
…da, da, o să te întreb încă o dată că mereu vorbesc prea încet, iar acum gura mi-e plină cu acadele în formă de inimă.
Am câştigat premiul cel mare la tir?
Mai spune-mi dragostea mea
Cine suntem? Unde mergem? Ce rost au toate astea?
Hai iubitule, nu fredona vechitura de cântec,
Hai, fii drăguţ şi scoate-ţi degetele din urechi.

FATA CU PORTOCALE

Am inceput de cateva ori sa scriu postul asta si tot nu gasesc tonul potrivit.
E despre iubire, despre oameni care imi pun inimile in palma, despre portocale si despre niste carti, intamplator sau nu, portocalii.
Fiecare dintre subiecte poate fi o tema in sine.

Incep cu cartile…
Sunt daruri la care tin mult. Una dintre ele e mereu in cosul bicicletei cand plec la plaja. O deschid la orice pagina si are intotdeauna sens. E despre iubirea neconditionata.

Cea de-a doua a sosit intr-o zi, pe neasteptate, intr-un plic galben, impreuna cu alte doua carti. Se numeste „Fata cu portocale”. Am citit-o intr-o stare foarte speciala, in noaptea cand mi-era ingrozitor de rau. Pentru ca incercam sa-mi alung frica, sa scap din realitatea mea greu de suportat, am intrat cu totul in carte. Dimineata parca ma intorsesem dintr-o calatorie.

Povestea fetei cu portocale, scrisa de iubitul ei, e frumoasa chiar daca multi ar gasi-o tragica. Exista in carte o intrebare la care sunt curioasa ce ati raspunde, dar nu o pun acum ca nu e momentul.
Sa ramanem la dragostea marturisita tulburator, sa ramanem la momentele de fascinatie, cand ni se inscriu in memorie toate micile detalii ale persoanei pe care o iubim.
Fiind inca sub impresia cartii primesc un mail de la un barbat care doreste sa-i fac margele sotiei lui. Omul acesta are incredere sa-si lase inima in palma mea si isi descrie ametitor iubirea. M-am simtit descumpanita si fericita in acelasi timp. Descumpanita pentru ca primisem acces neasteptat la ceva atat de intim, de fragil, de pretios si fericita ca dragostea exista.
Dupa ce am terminat de citit am stiut ca margelele pe care le va purta Crina se vor numi „Fata cu portocale”.

CRED

 

Cred in binele acestei lumi. Se poate spune despre mine ca sunt idealista, dar nu ca sunt naiva. Cred fundamentat, bazandu-ma pe experiente concrete. Nu am viziunea unui viitor in care toate problemele vor fi rezolvate, dar cred in traiul zilnic frumos, iar cand descopar din ce in ce mai multi oameni care aleg sa traiasca asa n-am cum sa ma indoiesc.

Cand am fost in aprilie la Bucuresti i-am intalnit pe Dan si Mariela. Era seara dinaintea plecarii mele. M-au invitat sa-i vizitez. Stiam ca voi merge intr-un loc foarte special, dar si asa m-a luat prin surprindere casa lor.

Dupa ce o vezi  iti vine sa le spui tuturor: cunoscutilor, sau necunoscutilor, celor care nu mai au nicio speranta, scepticilor, ursuzilor, sau dimpotriva, visatorilor, boemilor, poetilor… iti vine sa-i iei de mana si sa te prezinti la usa.

„Va rugam, mai aratati-ne o data cum se traieste frumos!”

Intr-o discutie cu cineva sustineam ca un trai ingrijit presupune sa acorzi atentie fiecarui gand, fiecarui gest, fiecarui cuvant, fiecarui lucru pe care il atingi. „Ce oboseala!” mi s-a raspuns. Cum nu incerc sa conving pe nimeni de nimic, am tacut, dar ar fi fost util pentru persoana respectiva sa ma insoteasca in casa de care va spun, sa vada ca se poate sa nu lasi nimic la voia intamplarii. Nu e nici o oboseala in a da atentie. Cand ingrijesti ceva, asa ca in povestea cu fata babei si fata mosului, daruirea ta e rasplatita.

Deja ma indepartez, deci ma intorc intr-o seara de aprilie, pe o straduta dint-un vechi cartier bucurestean. Ultima casa are ferestre mari, luminate, cu perdelele date in laturi si prin ele se vad doua panze uriase care acopera un perete aproape cu totul.

Zidul holului de la intrare e pictat vesel, iar dincolo de usa nu stii la ce sa te uiti mai intai. Impresionantele panze ale lui Dan, obiectele pictate de Mariela, inscriptiile de peste tot.

In bucatarie o masa cu bunatati: ciorba de fasole, zacusca, ciuperci, branza cu ceapa, masline covrigi…Gustand din toate si facandu-le sa alunece cu ajutorul unui vin excelent ii ascult pe oamenii astia povestind despre fiecare lucru din cate ne sunt in preajma. Le privesc ochii. E in ei lumina, bucurie, viata. Pare o joaca tot ce au facut si in acelasi timp ceva foarte serios. Imi vine sa rad si sa stau cuminte. Iar am senzatia aia de aer cald in piept.

Casa e vie si randuita, toate au sens, loc, poveste. N-am auzit justificari si vaicareli, n-am auzit cat e de greu, desi le e cu siguranta si lor.

Intr-o lume care se plange de lipsa timpului cum unii il gasesc? Si daca oamenii astia pot  inseamna ca exista o cale, nu?

LEVANT

Levantul, vant fierbinte, african, aducand cu sine miresmele desertului si soaptele aspre ale tuaregilor, s-a pornit sa sufle intr-o noapte. Stateam in gradina, iar intunericul era deplin. Intai a fost ca o chemare, apoi ca o mangaiere facand frunzele si trandafirii sa fosneasca.

Vartejuri de praf auriu imprastiate printr-o necunoscuta vraja luminau locul lasand sa se vada Fata Morgana dansand. In nopti din astea e imposibil sa mai dormi…

CLISEE

Mi-a venit ideea acestui post citind niste fraze cliseu. Exista un fel de folclor nociv, dupa parerea mea, un set de propozitii, de generalizari, preluate din gura in gura si redate in anumite contexte. Nu sunt apanajul prostilor sau incultilor, tin mai mult de un soi de neglijenta in a trai si pot fi auzite chiar din gura unor oameni foarte educati. Unii, nu numai ca servesc aceste fraze prefabricate altora, cand cred ca e cazul, dar si le servesc si lor. Aici mi se pare ca se produce raul.

Posibilitatea de a simti lucrurile, de a evalua o situatie, sau de a decide, e ingradita de constructiile astea mentale. Eu le inchipui ca pe un horn in care cineva ar fi nevoit sa traiasca. O data, persoanei respective ii e imposibil sa se miste din cauza spatiului stramt, apoi ii e imposibil sa vada din cauza inaltimii peretilor, si nici de auzit nu aude mai mult decat propria voce.

Cum sa traiesti in halul asta?
Nu judec, pentru ca cine se afla in aceasta situatie, clar nu e constient de ea. Sufera si nu stie de la ce i se trage.

Cert e ca eu nu vreau sa raman in horn. Am avut norocul sa-l vad la timp, sa aflu de ce mi se pare atat de greu sa traiesc si acum efortul meu zilnic e de a iesi.
Va spun cum, chiar daca o sa credeti ca nu e mare lucru.

Luati un cuvant care are conotatii dintre cele mai proaste, de exemplu „manea” (definita de DEX ca fiind cantec de dragoste de origine orientala, cu melodie duioasa si taraganata). Eliberati-l de conotatiile lui pastrandu-l doar in limitele definitiei, adica intr-o totala neutralitate. V-as ruga sa va amintiti toate frazele cliseu pe care le-ati auzit legate de el, apoi ascultati manelele de mai jos:

DE CE ERA IMPOSIBIL SA NU PLEC?

Am gasit un text scris acum cateva luni cand raspundeam intrebarilor cuiva care aduna marturii pentru o carte despre experientele oamenilor plecati din Romania.

Fiindca e foarte lung o sa public doar raspunsul la una dintre intrebari

2. De ce era imposibil să nu plec? (ce dezamăgiri şi ce speranţe au condus la decizia de a pleca)

Multa vreme nu m-am gandit sa plec. Imi era atat de inradacinata in minte ideea ca n-am sa ies niciodata din tara incat ma impacasem cu tarcul. Ba mai mult, imi disparuse chiar curiozitatea sa cunosc „Occidentul”, o lume care mi se parea indepartata, prea frumoasa ca sa se poata trai cu adevarat in ea. Oricum trebuia sa-mi termin scoala, m-am casatorit foarte devreme, am avut un copil. Ma situam la baza piramidei lui Maslow, imi acopeream nevoile primare, de supravietuire, ceea ce presupunea atata efort incat pentru aspiratii abia daca mai ramanea ceva.

In 1990 m-am angajat topograf intr-un institut. La vremea aceea toata lumea era pasionata de politica. Lucram intr-un birou mare, populat de persoane in jur de 40 de ani. Pentru multi era singurul loc de munca pe care il avusesera vreodata. Desenam la planseta, ascultand nesfarsite discutii despre FSN vs. PNT vs PNL, vazand prietenii de-o viata puse in pericol din cauza simpatiilor politice. Stiam despre copiii fiecaruia, despre ce vor manca la intoarcerea acasa, despre concedii, tricotaje, retete de prajituri si cam atat. De visat nu prea mai visau la nimic. Multi regretau siguranta anterioara, mai ales in perioadele cand nu existau contracte si implicit, nici de munca.

Cel mai bizar mi se parea  finalul programului. Cu cateva minute inainte de ora la care trebuia sa plecam toata lumea din birou se incolona la usa asteptand ca minutarul ceasului de pe perete sa ajunga exact la locul cuvenit. Abia  dupa aceea se deschidea usa si disparea fiecare in treaba lui. Oamenii aveau inca reflexul asteptatului la coada, docilitatea de oi, frica sa nu iasa din rand.

Asta era viata de adult deci…

Intre timp a aparut Legea fondului funciar, cunoscuta ca Legea 18. Toti cei tineri am fost trimisi pe teren. M-am bucurat sa scap de rutina chinuitoare a mersului la birou si de contemplarea zilnica a felului in care m-as putea transforma.

Am ajuns in comuna Rusetu, judetul Buzau, localitate situata in Baragan, la granita cu judetul Braila, impreuna cu o inginera si un fost coleg de liceu, repartizat la acelasi institut.

Dupa doi ani, cand s-a terminat pamantul de impartit m-am intors in acelasi birou unde parca timpul intepenise. Aceleasi fete, doar ca mai blazate, aceleasi discutii, aceeasi plictiseala. N-am mai rezistat si mi-am dat demisia.

La finele lui 1992 m-am casatorit si eram in anul intai la facultate. Imi placeau noile mele responsabilitati.

In 1993  mi-am pierdut copiii gemeni si era sa mor in cauza incompetentei unui medic.

Viata a mers mai departe, in contextul ei romanesc, mai ajutata de ingeri, mai privita in partea ei plina, si tot nu ma gandeam sa plec.

In 1995 s-a nascut fiul meu Luca Vladimir.

Economic vorbind vremurile erau destul de tulburi. Incercasem o afacere pe cont propriu care esuase. Au urmat doi ani in care mi-am crescut copilul si mi-am terminat studiile.

Abia din 1997 m-am angajat din nou, la o firma romano-franceza. In perioada aceea a avu loc a nu-stiu-cata mineriada si atunci a incoltit pentru prima oara gandul plecarii, dar sub impresia barbariei evenimentelor nu dintr-o convingere reala. Cand s-au linistit apele  si ideea de a emigra a disparut.

Inscriindu-ma pe o traiectorie ascendenta, fiind prinsa cu tot felul de planuri chiar nu m-am mai gandit la plecare.

Prima oara am trecut granita Romaniei in iarna lui 2002, pentru o vacanta la Paris. Stiu ca m-am intors acasa cu gandul ca n-as da Bucurestiul meu prafuit pe nici un alt oras.

 Mi-au trebuit 12 ani doar sa traversez frontiera, apoi inca sase sa plec din tara si sa ma stabilesc in alta parte.

In 2003 am dobandit o suma importanta de bani. Vedeam doua alternative: sa ne schimbam apartamentul cu unul mai mare sau sa emigram. Atunci am evaluat pentru prima data cu adevarat situatia, a fost primul moment cand am vazut cu alti ochi ceea ce ma inconjura. Parca ma trezisem dintr-un somn lung.

Destinatia aleasa a fost Australia. Asta a insemnat aproape doi ani de formalitati infernale, o asteptare lunga la capatul careia ma imaginam pe un aeroport cu geamantanele si cei doi oameni dragi fiindu-mi frica sa trec cu gandul mai departe, dar sperand cu tarie ca acolo va fi mai bine.

Cum viata nu prea tine cont de ce planificam a rasturnat totul intr-o fractiune de secunda. Parintii sotului meu au disparut intr-un accident de masina chiar cand primisem in sfarsit acceptul sa emigram. A fost un moment foarte greu de trecut si ne-am simtit  incapabili s- o luam de la capat intr-un loc indeparat asa daramati psihic.

Lucrurile au decurs astfel incat,in scurt timp, material vorbind, am obtinut in Romania tot ce ne doream, dar ne-am dat seama ca nu asta cautam neaparat.

In 2008 decizia plecarii a fost declansata de o structurare a necesitatilor interioare. Am simtit ca e momentul, ca e singura varianta posibila pentru a trai ceea ce doar visam.

Cronica unui experiment esuat (?)

In a cincea zi a regimului auster am cedat. Aveam o fata lunga si trista, ma simteam nefericita rau si numai la gandul ca as putea manca iar orez fiert aproape imi dadeau lacrimile. I-am spus exercitiu de vointa si din punctul asta de vedere a esuat experimentul meu. Acum ceva timp m-as fi suparat foarte tare pe mine cedand, dar cred ca am depasit etapa. Nu-mi place radicalismul deloc.
Totusi datorita  zilelor de pustiu am trait astazi bucuria fara egal a faptului ca sunt si functionez in parametri acceptabili.

Cum spuneam, alaltaieri dupa amiaza am pus punct si am inceput sa mananc altceva decat cereale. Trecerea se face bland, cu legume fierte si  fructe. M-am conformat, dar spre seara mi s-a facut foarte rau, atat de rau ca nu ma simteam in stare sa merg zece pasi din living in dormitor. Am instruit copilul sa sune la 112 in caz ca ma prabusesc si m-am tarat in pat. Se invartea totul cu mine. Noaptea care a urmat a fost un cosmar. Am avut atacuri de panica din doua in doua ore. Pentru cine nu stie ele se manifesta prin tahicardie, transpiratie rece, frisoane, senzatia ca nu poti inghiti, intepenirea mainilor si cel mai “grozav” sentiment dintre toate este iminenta mortii.

Dimineata nu-mi venea sa cred ca inca respir. I-am spus lui Vladimir ca sunt mai bine, dar nu prea eram. Cand am iesit cu Tam Tam n-am putut merge nici macar pana la jumatatea drumului pe care il facem in mod obisnuit. Speram doar sa nu cad pe strada. N-am cazut, am ajuns la farmacie am luat calciu magneziu si vitamine.

Ziua de ieri mi-am petrecut-o lucrand numai ca sa nu ma gandesc la cat imi e de rau. Orice miscare a capului facea sa se invarta totul si nu puteam sta vertical. Abia spre seara, cand probabil ce luasem si-a facut efectul, mi-a trecut.
Acum sunt in sfarsit bine.

Credeam ca intoarcerea la mancarurile care imi plac va fi marea bucurie, dar revenirea la mine cea care poate sa se tina pe picioare a intrecut-o.
Azi totul a fost vibrant, imi venea sa multumesc pentru fiecare pas, pentru fiecare respiratie, pentru fiecare bataie potolita a inimii. Daca tot ce-am patimit zilele astea e pretul pentru revelarea frumusetii fara egal a lui A FI atunci experimentul e unul reusit.