BUCATARIA INTRE RAI SI IAD
E ciudat cum putem transforma un act atat de firesc, precum mancatul, in ceva la limita.
Dupa nemtescul desfrau cu ciolane de porc, gulas, carnati si alte chestii care s-au lasat cam greu pe ficat m-am intors la mancarurile simple si am meditat la relatia mea in timp cu hrana. E o poveste de dragoste si ura.
In copilaria timpurie nu mancam nimic. Pentru ca ai mei imi dadeau supa spunandu-mi ca-i gustoasa multa vreme am crezut ca gustos inseamna oribil si foloseam cuvantul ca atare. Pana la sase ani nu-mi amintesc sa-mi fi placut cu adevarat ceva.
Dupa moartea mamei mancatul a devenit refugiu. Descoperam o intreaga lume de gusturi. Placerea pe care nu o gasisem niciodata in alimente ajunsese sa ma copleseasca. Nu ma opream decat cand simeam ca mi-e imposibil, fizic sa mai bag ceva in gura. In scurt timp am devenit un copil foarte gras ceea ce nu ma ajuta deloc nici in viata sociala nici in relatia cu mine insami, asa ca ma refugiam si mai si printre oale. Mancarea era singura mangaiere.
M-au dus la doctor cand proportiile mele devenisera ingrijoratoare. Dupa ce am tinut doua zile un regim insuportabil m-am intors pe furis la frigider si la pasiunea mea ajunsa clandestina. Am ramas in cercul asta vicios ani buni. M-am urat si am mancat cu furie.
Pe urma am trecut in extrema cealalta. N-am mai mancat aproape nimic. Mi-am pierdut brusc interesul, ba chiar detestam tot ce-mi placuse. La inceput a fost bucurie mare in familie, dar cand au vazut ca nu ma mai opresc din slabit desi greutatea mea era deja sub limita s-au ingrijorat. A urmat episodul din „8000 de dimineti”. Perspectiva mortii m-a adus in echilibru. Am facut pace cu mine.
In timp au mai fost diverse etape, dar nu radicale, de natura calitativa mai degraba.
Ma preocupa mancatul sanatos de exemplu. Nimic rau in asta, numai ca atunci cand am constatat ca-mi petrec viata mai mult citind despre ce ar trebui sa mananc mi s-a parut aiurea si am lasat-o mai moale pastrand numai cateva principii.
Acum imi ascult corpul. Renunt la ce-mi face rau si savurez, fara sentimentul de vina, ceva care-mi place, chiar daca e pe lista neagra. De exemplu n-am mancat ani de zile paine cu unt. Aflasem cumva ca nu e o combinatie buna. Sunt dimineti cand vreau doar asta. Dau gata o chifla proaspata cu unt si nu se intampla nimic. Acul cantarului e la locul lui, nu se gaureste nici cerul nici pamantul. Wow!
Lunga si obositoare aventura mea cu unul dintre cele mai firesti gesturi…
February 8, 2009 at 7:09 am
Lola, nu mi te-as fi imaginat niciodata grasa!
Asa cum te descrii tu in copilaria timpurie, cam asa e fetita mea!… Mananca mai mult fiindca trebuie, si fiiindca a invatat de la noi ca asa “e bine”, totusi nu iubeste in mod deosebit aceasta activitate.
Ii plac in adevaratul sens al cuvantului doar laptele si ciocolata, pe care a descoperit-o de vreo jumatate de an incoace si dupa care se da in vant.
Si cand citesc ce scrii de supa, imi vine sa zambesc (amar), gandindu-ma oare ce-o crede ea despre acest aliment, cu adevarat.
Si mai zambesc fiindca mi-a spus ca atu nci cand va fi mare isi va gati singura, si cand am intrebat-o ce anume, mi-a raspuns scurt: “spanac!”…:) Adica un lucru “ciudat” pe care deocamdata nu ar pune niciodata gura…
Arata tare bine tartinutele, sunt cu pasta de peste afumat si maioneza?…;)
February 8, 2009 at 10:55 am
Uneori si mie mi-e greu sa cred ca am fost grasa. Probabil a avut perioada aceea semnificatia ei.
Cred ca in calitate de parinti ar trebui sa ne ascultam mai mult copiii si sa nu le impunem alimente. Normal ca am vrea sa le dam numai mancare sanatoasa, echilibrata, dar poate sunt lucruri pe care nu le suporta si ei le resping natural.
Tartinele sunt cu piept de pui si maioneza facuta in casa, alternativa la sandwich-urile cu sunca si salam. Nu i-am tinut teorii lui Vladimir ca mezelurile nu sunt bune, dar intr-o zi mi-a spus singur sa nu mai cumpar ca s-a saturat si asa am inceput sa inventez
February 8, 2009 at 12:35 pm
da… si cartofii prajiti amestecati cu peste sunt otrava
nu-i asa?
si… oameni buni, face lola niste paste si niste placinte… si o pizza nemaipomenita. si… si…
February 9, 2009 at 5:56 pm
clarisa nu mai spune din casa
February 10, 2009 at 9:15 am
stii ca trebuie sa ma platesti in placinte ca sa-mi tin gura
February 10, 2009 at 7:42 pm
brusc mi s-a facut foame…si e deja tarziu pt o cina
)
February 15, 2009 at 7:38 am
In adolescenta eram ‘nerd’, preocupata de scoala si de citit,de desenat si scris, fara bani de haine si posete, intr-un liceu ‘de fite’.
In timp mi-am asumat tot si am transformat lucrurile: sunt tot nerd, dar acum e calitatea mea!