ACCEPTARE
Ieri n-am putut sa scriu. A fost o zi friguroasa si ciudata pe care am petrecut-o in tacere.
Pe la ora sase dimineata a sunat telefonul. Nu-mi place cand suna cineva la ore neobisnuite.
Era barbatul meu.
„A murit mamaia” mi-a spus.
Stiam. Inainte sa ridic receptorul asta mi-a trecut prin minte.
Mamaia a scapat in sfarsit din stransoarea unui trup chinuit de boli. E libera.
De cate ori o vedeam, din ce in ce mai mica si neputincioasa speram sa nu dureze mult.
N-am mai putut sa dorm.
Afara era inca intuneric.
Am aprins o lumanare si m-am apucat sa fac lut. Zeci, sute de rotocoale. Pana m-au durut palmele. Nu simteam tristete ci mai degraba o stare de… nici bine, nici rau, nici indiferent.
Alexandra mi-a trimis link catre documentarul Madonnei pe care regretam ca l-am ratat. Ii multumesc ca a stiut (fara sa stie) ce-mi trebuia sa aud si sa vad.
„At least my cage is filled with light” a fost fraza de care aveam nevoie.
Suntem cusca si lumina in acelasi timp. Suntem durere si puterea de a trece peste ea.
Trebuie sa ACCEPTAM. Asta e marea lupta.
October 29, 2008 at 7:37 pm
Imi pare rau. Aseara, la o ora nepotrivita tot aceeasi veste. Murise bunica lui.
Da’ ai spus bine, ca s-a eliberat din stransoarea unui corp bolnav…
October 29, 2008 at 8:22 pm
Si eu am simtit acelasi lucru nedefinit cand a murit mamaie, nici bucurie, nici tristete, in schimb m-a afecatat teribil. Nici acum dupa aproape 5 luni nu ma pot gandi la ea ca si cum nu mai exista. S-a dus prea brusc (boala a doborat-o in 2 zile) si nici nu am apucat sa o mai vad si nici la inmormantare nu am fost, am refuzat sa ma uit la ea fara viata, ca sa mi-o amintesc vie mereu. Nu am putut decat sa cad in genuchi la usa camerei.
Desi citesc demult, acesta este singurul post care m-a facut sa scriu un comentariu.
October 29, 2008 at 9:27 pm
Imi pare foarte rau. Stiu ce simti, si eu mi-am pierdut mamaia anul asta, in conditii similare. Pe de-o parte m-am bucurat ca nu mai sufera, pe de alta parte mi s-a rupt inima stiind ca nu o voi mai vedea niciodata. Nu am plans decat saptamani mai tarziu, cand am ajuns la ea acasa si nu m-a mai intampinat cu salutul ei traditional: “Pupa-o-ar mamaia pe ea de fata…”
October 29, 2008 at 11:30 pm
Cred ca cele mai dureroase sunt, intr-adevar, casele goale ale bunicilor.
October 30, 2008 at 4:39 am
Dumnezeu s-o odihneasca, Lola!…
October 30, 2008 at 9:59 am
Ohhh Doamne … stii Lolis si eu l-am pierdut pe bunicul meu, tataita meu … e greu, e pustiu fara el. Este ca o casa fara stalpii de rezistenta
October 30, 2008 at 10:50 am
Cred ca nu ii pierdem. Sunt in noi.
October 30, 2008 at 11:04 am
Draga Lola, cand pierzi un suflet drag … cuvintele se golesc de sens, asa ca nu mai raman multe de spus … raman cu siguranta valorile morale care s-au transmis deja in familie si multe, nenumarate amintiri frumoase pe care le veti purta mereu in suflet; si lumanarile care ard pentru lumina sufletului drag pierdut si care sunt toate vorbele de dor nerostite. Multa putere sa treceti prin aceste clipe grele !
October 30, 2008 at 11:12 am
Acum zece ani, am pierdut-o pe bunica materna,adica pe”mama buna”.Era o ardeleanca mica de statura,foarte blanda,cu un spirit de sacrificiu greu de exprimat in cuvinte.Dupa moartea bunicului a inchis gospodaria, a venit in Bucuresti ca sa ne ajute pe noi nepoatele si le-a crescut pe stranepoate.Pana la sfarsit a fost f.ingrijita in tinuta,se imbraca numai in costum national.Era speciala,starnea admiratia tuturor.Mainile ei nu stateau niciodata.Cusaturile si tesaturile facute le folosesc si acum cu mult drag.Sunt lucrate impecabil astfel incat nu este nici o deosebire intre cele doau fete ale lucrului de mana. Sunt extraordinare,le indragesc enorm,stiu ca au multa dragoste lasata in ele.Port in suflet amintirea duioasa a unei bunici minunate.
October 30, 2008 at 12:52 pm
Ma bucur ca v-am facut sa va ganditi la bunicii vostri.
October 30, 2008 at 2:38 pm
Nu există decât o singură formă esenţială de teamă. Toate celelalte mici temeri sunt rezultatele secundare derivate din această formă principală de teamă, pe care orice om o poartă în suflet. Aceasta este teama de a nu te rătăci, de a nu-ţi pierde identitatea, fie prin moarte, fie prin iubire etc. Este teama de a nu dispărea. Curios este că nu se tem cu adevărat decât acei oameni care nu se cunosc pe sine. Cei care se cunosc pe sine nu se tem. Aşadar, totul poate fi redus la o chestiune de abordare. Voi nu aveţi nimic de pierdut, dar credeţi că aţi avea!
Cine se teme de moarte? Eu n-am întâlnit încă pe nimeni care să se teamă de moarte, dar aproape toţi cei pe care-i cunosc se tem de viaţă. Renunţaţi la această temere…
October 30, 2008 at 10:51 pm
acum doi ani mi-am pierdut si eu bunicii. am avut aceleasi sentimente, dar peste durere nu am trecut nici acum. am invatat doar sa traiesc cu ea si sa incerc sa pastrez cat mai vie amintirea. fii tare,lola!
iti admir modul de a scrie si de a gandi, precum si munca ta care mi se pare minunata!
October 30, 2008 at 11:05 pm
Dumnezeu sa o odihneasca!
October 31, 2008 at 8:46 am
Cata frumusete si intelepciune in zambetul lor generos, dragii nostri batrani!…
Bunica mea are si ea aproape un veac de viata, minus 6 ani. Oare cum se simt toti anii aceia in “urma” cuiva?… Eu sper macar sa ajung la pensie, la stilul de viata stresant si nesanatos al zilelor noastre.
Intr-adevar, nu-i pierdem, raman in noi. Dar ne va fi cumplit de dor de ei.
October 31, 2008 at 8:52 am
Si o melodie pentru tine, din partea mea.
O viata, o lupta, un destin.
October 31, 2008 at 9:33 am
O gramada de bunici au fost fericiti azi pentru ca i-ati purtat in gand.
Multumesc Ileana!
October 31, 2008 at 1:34 pm
Eu am pierdut bunicii in jurul varstei de 14 ani —dar si acum imi amintesc de ei cu o imensa placere –de rabdarea si bunatatea lor–de nenumaratele vacante petrecute cu ei–de pita facuta pe vatra si mancarea in imensele castroane de “pamant” cum ziceau ei…podul plin cu de toate…mustul baut direct din putini,strugurii conservati in fan iarna…si cum ne rasfatau mereu….poi durerea imensa cand au trecut intr-o alta lume…
October 31, 2008 at 9:29 pm
@lavelatabijoux
eu imi amintesc de struguri lasati la stafidit pe grinda, mmmmm…