VLADIMIR

Azi m-am gandit la el altfel…
Am incercat sa ridic ceata pe care obisnuinta o aseaza intre noi uneori.
Aproape nu mai e copil si parca imi pare rau ca timpul trece asa repede.

S-a grabit sa vina pe lume, mai devreme cu doua luni decat ar fi trebuit.
Povestea lui a inceput in 1995, insa as vrea sa pornesc de la Vladimir cel de azi.
E complicat, profund, crede ca dragostea exista si iti poate spune dintr-o privire ce fel de om esti.

In clasa intai invatatoarea l-a intrebat ce inseamna iubirea si el a raspuns ca “iubire e atunci cand te speli pe dinti si te bagi seara in pat”. La sedinta cu parintii mi s-a atras atentia ca nu i-am explicat copilului cum sta treaba cu sentimentele.
Dar el definise prin cuvantul iubire singurul moment al zilei cand ne linisteam si aveam un timp numai al nostru, seara inainte de culcare.

Transformarile au fost dureroase. Mi-a marturisit ca intr-o vreme se credea foarte urat si plangea noaptea din cauza asta. Cat s-a framantat bietul fara sa stiu nimic…
Imi place sa cred ca suntem prieteni, adica ne respectam, ne pasa de ce simte celalalt, nu ne ranim decat din greseala si pe urma ne pare foarte rau.

Nu-i plac situatiile neclare nici tradarile. E sentimental, legat de locuri si mai ales de oameni.
Lumea lui interioara mi-e doar partial accesibila, dar il presimt un om frumos.
Simt responsabilitatea imensa pe care o am fata de el, a fi parinte nu se invata nicaieri.
Au fost situatii de fiecare data noi… primul strigat, primul suras, primul dinte, primul pas, primul cuvant, prima raceala, prima noapte nedormita, prima mana rupta, prima zi de scoala, prima nota buna, prima nota proasta, prima fata de care s-a indragostit, prima drama, primul examen…
Vor urma cu siguranta alte premiere, ma voi simti la fel de nepriceputa, dar am realizat ca singurul lucru pe care i-l pot garanta e doar dragostea mea neconditionata.