Ce banale sunt cuvintele…

 

Tanguitor, rasuna saxofonul in noapte, parca pierdut undeva printre blocurile anoste.  

Imperechere ciudata de melancolie si joc de cuburi  raspindite, iar pianul, ei bine pianul, pot sa jur ca isi picura notele undeva in spatele meu, le simt atingandu-mi ceafa transformandu-se intr-un suvoi subtire si racoritor alunecindu-mi pe sira spinarii.

 

Norocul meu e mangaierea calda a contrabasului care parca ma imbratiseaza, imi inconjoara umerii si ii simt vibratia pana in virful degetelor. Totul e completat de atingerea lenesa, asa, inceata si fara graba, a unor pensule micute pe alamuri bine lustruite… ritmul e lent, usor balansat, swing ademenitor, plin de promisiuni si intelesuri.

Aud cuvinte nerostite, poate nici macar gandite, venind de undeva de dincolo de mine, de dincolo de constient. Imi rasuna in urechi, dar nu incerc sa le inteleg.

Cu toate astea le simt incarcate si profunde. 

 

 

E suficient sa inchid ochii, sa imi las mainile usor de-a lungul corpului, sa dau capul pe spate si imi pot aduce aminte totul atat de clar, atat de adevarat, incit nici nu mai stiu daca sunt aici sau acolo, daca mai sunt acum sau atunci.

  

Pana la urma totusi, amintirea nu este ceva obiectiv. 

 

 

Ce banale sunt cuvintele cand incerci sa vorbesti despre muzica. Se poate explica torentul de sunete care-ti disloca bucati mari de suflet si le ia cu el, la vale? Spune-mi un singur cuvint care iti poate da aceeasi senzatie ca o nota bine luata. Crede-ma nu exista inca altceva care sa ajunga asa acolo, stii tu… in suflet.