Cum am descoperit ce inseamna minus infinit…
Imi aduc aminte exact.
Cand eram copil in unele clipe totul incremenea, lucruri pe langa care treceam de obicei, fara sa le dau mare atentie capatau dintr-o data o aura neobisnuita. Acum as spune ca aveam revelatii, desi atunci doar ma bucuram de starile cand lumea parea ca se cristalizeaza.
Obiecte banale stiau sa-mi spuna secretele Universului.
De exemplu sticla de slibovita in forma de plosca din camara. Nu ma tenta prin continut, era goala demult, dar imi placea grozav cum arata, in special eticheta.
Trebuia sa dorm la pranz, chinul vietii mele de-atunci (acum …ce bun e un pui de somn). Nu reuseam niciodata sa adorm asa ca-mi cautam ocupatii. Aveam ce-aveam cu sticla respeciva.
Reusisem s-o subtilizez din debara si in presupusa ora de somn o studiam in nestire ca pe ceva nemaivazut.
Imi placea racoarea pe care o transmitea palmelor mele prea calde de la atata zvarcolit in pat, imi treceam degetele peste relieful modelelor care o impodobeau, ma gandeam cum e facuta…si pe urma priveam eticheta.
La inceput mi se paruse doar frumoasa, dar mai tarziu am descoperit o chestie de-a dreptul interesanta. In poza erau, pe langa motivele populare si numele bauturii scris cu litere colturoase, un el si-o ea imbracati in costume populare.
Amandoi pareau tineri, fericiti, iar el de bucurie tinea in mana o sticla identica celei pe care o tineam eu in mana si sticla lui avea, normal, eticheta, iar pe eticheta erau alti doi tineri frumosi, fericiti, si ce credeti, domnul tinerel si foarte mic de pe sticla domnului de pe sticla mea avea si el o sticluta minuscula pe care, desi doar mi-o inchipuiam, nu putea fi decat o alta pereche fericita, mult mai mica, dar posesoare de sticluta microscopica, de pe care suradeau alti tineri…
Brusc, in caldura amiezei totul s-a oprit.
Uitasem sa mai respir… pai oamenii astia, nu se termina niciodata…
Mi se parea ca sunt un fel de buric al Pamantului si ma gasesc la capatul unui sir care, intradevar nu se va sfarsi. Abstractul ideii, devenit brusc palpabil, m-a lasat cu gura cascata.
Tocmai descoperisem ce inseamna minus infinit…
July 12, 2008 at 4:18 pm
doamne lola,ce mi povestesti tu aici!pai imi placea la nebunie sticla aceea si nu ezitam sa o cercetez de fiecare data cand o gaseam si sa pun intrebari despre oamenii veseli din fotografie ,si nu in ultimul rand sa ma minunez si sa ma amuz de sirul interminabil oameni care stateau prinsi in imaginea aceea.Ma intrebam ,oare cati erau ?Formau o alta lume…..
Nimic nu e intamplator!
July 12, 2008 at 4:51 pm
Vaaaaaaaaiiii margico!
Nu ca puteai pierde ore in sir uitandu-te la ea?
Exact asta imi trecea si mie prin cap, ca formau o alta lume.
Mi-a fost imposibil sa mai gasesc o imagine cu sticla.
July 12, 2008 at 6:56 pm
de ce minus? eu credeam ca era plus infinit
July 12, 2008 at 7:41 pm
M-am gandit multicel la povestioara ta, Lola, si la fel ca si Ingrideas, m-am intrebat de ce anume te-ai gandit la “minus”, si nu la “plus” infinit. in fond, “sensul” ramane invaluit in mister.
Dar daca te gandesti din perspectiva temporala si consideri prezentul centrat pe pozitia lui “O” (originea axei), atunci e firesc ca acele siluete sa corespunda unor puncte de coordonate negative, corespunzatoare unui “trecut” aleator, ca si viitorul, de altfel…
Am putea la urma urmei sa tinema in mana o infinitate de astfel de axe!…
July 12, 2008 at 8:17 pm
Nu am asezat timpul pe axa. Vorbeam de ordine de marime. Ma pusesem pe mine la zero, intre ceva din ce in ce mai mic si ceva din ce in ca mai mare.
Am spus minus ca omuletii se tot micsorau. Dupa ce disparusera de pe sticla continuau sa se imputineze si logic, nimic nu-i impiedica sa faca asta fara sa se mai opreasca niciodata
In sens opus nu m-am priceput sa vad. Tocmai eu incurcam insiruirea. Ca sa functioneze ar fi trebuit sa fiu un domn tanar si zambaret pe o sticla mai mare, tinuta in mana de…
July 13, 2008 at 4:58 am
Iarta-mi speculatiile… pseudomatematice… Cu asa ceva nu-i de joaca!…:)
Ma gandisem la “timp” fiindca eticheta sticlei era de fapt o reclama metaforica ce facea trimitere la traditie, aceea de-a bea slibovita. Acela era sirul, si chiar daca tu nu-l puteai continua, o faceau altii, cu siguranta!…:)
O duminica minunata sa ai!
July 13, 2008 at 7:26 am
Mi-amintesc de eticheta asta insa minus infinitul meu l-am descoperit intre 2 oglinzi cu mult inaintea acestei etichete,senzatia e aceeasi…uitasem de ea, Doamne Lola ce memorie de elefant ai
!
July 13, 2008 at 8:05 am
Ileana
Adica existau si sticle din ce in ce mai mari?
Da Carmen, e senzatia dintre oglinzi …
July 13, 2008 at 12:12 pm
Hm, am putea gandi si asa: la oameni mari, sticle mari!…:)
Insa daca te gandesti la notiunea de “marime” in sensul masuratorilor uzuale, limita inferioara a acelui sir pe care-l tineai tu in mana nu era minus infinit, ci zero. Omuletii aceia tindeau ca marime spre zero, desi nu “atingeau” niciodata aceasta valoare. Iar tu ai fi putut fi o limita superioara a acelui sir.:)
July 13, 2008 at 12:45 pm
Ileana
Pana la urma mie mi-a ramas uimirea clipei in care am vazut ce lucru fara margini ma cuprinde. Atat.