De ce am plecat de acolo…

 

Am vrut sa parasim Romania de mai multe ori.

Acum 5 ani cu furie…textul de mai jos a ramas de-atunci :

 

« M-am hotarat sa plec la capatul lumii. Vorbesc serios.

Imi iau doi oameni dragi, geamantanele aferente, amintirile si …gata.

Bancul cu viermisorul care traia in balega doar pentru ca acolo era tara lui m-a pus serios pe ganduri.

Eu sunt personajul ? Da, mi-am spus si mi s-a facut rusine… de mine si de copilul meu.

 

 

« Ai grija, acolo nu umbla cainii cu covrigi in coada ! » mi-au dat de stire oameni care imi vor numai binele.

Nuuuu ? Ce nasol!

 

« O sa fii printre straini, n-o sa ai cui cere un pahar de zahar, apa, ulei, etc. » m-au avertizat altii

 

 

Da, imi vor lipsi vecinii care fac gratar chiar sub geamul meu in fiecare duminica, pustoaica nesimtita de la 4 care fumeaza pe balcon si-mi scutura scrumul in casa, dar nu ma saluta, vecinele in privirea carora simt invidia si nedumerirea – inca nu le seman,nu am sunci pe burta, permanent maruntel si miros a altceva decat a ceapa prajita.

 

Or sa-mi lipseasca multii verisori pe care nu i-am vazut de 20 de ani sau cei pe care nu i-am cunoscut niciodata.

Am deja lacrimi in ochi.

Cat despre paharul cu pricina nu l-am cerut niciodata nimanui.

 

“De ce pleci atat de departe?” m-au intrebat curiosii

« De ce nu ? » le-am  raspuns simplu.

 

Despre dragoste de tara si patriotism …

Nu sunt aroganta, nu dispretuiesc, dar nici nu iubesc poporul asta « brav si ospitalier », e o notiune prea abstracta sa-mi starneasca vreun sentiment. Imi sunt dragi doar niste oameni pe care am apucat sa-i cunosc, in rest…nu conteaza.

 Multumesc lui Dumnezeu ca m-am nascut aici, locul in care daca esti bolnav scapi numai pentru ca ai avut zile, unde trebuie sa furi mult ca sa nu faci puscarie, unde grosolania, prostia si tupeul te duc departe…

Multumesc statului ca ia pielea de pe mine oferindu-mi in schimb perspectiva unei batraneti mizerabile, vanzatoarelor ca-mi vorbesc urat, hotilor ca mi-au taiat gentile, oamenilor din autobuz care nu stiu de descoperirea deodorantului.

Ce poate sa ma mai mire cand aici am vazut totul ? Sunt temeinic pregatita pentru viata si am ajuns sa o pretuiesc profund din groapa disperarii mele.

Imi iau nostalgia slava, lenea orientala, tresarirea latina, originile bucovinene, complexele de cetatean extraeuropean si plec pana nu e prea tarziu. Cum v-am spus, tocmai la capatul lumii.”

 

 

Din pacate n-am putut pleca atunci. A urmat o perioada complicata in care s-au intamplat si bune si rele. Revolta s-a stins. Diverse proiecte pe termen scurt au trecut-o in planul doi. Mai tarziu au aparut lehamintea, oboseala. Intrasem intre timp in  categoria numita middle class cu tot confortul si plictiseala aferente. Putea fi o alternativa pentru multi ani, poate pentru toata viata. Bine ca nu putem sta locului, si ne  gandim mereu la cum ar fi daca…

Cum ar fi daca n-as mai simti povara tuturor lucrurilor de care m-am inconjurat?

 

 

Daca lehamitea ma facea sa refuz orice contact cu relitatea socio-politica romaneasca, inrebarea “cum ar fi daca” sapa tot mai adanc.

Cum ar fi daca am vinde casa noastra mult-visata din complexul rezidential X, cum ar fi daca am marita-o pe Mini, la care tanjisem atatia ani si care devenise doar o masina obisnuita imediat ce a fost a mea, cum ar fi sa nu mai dam o gramada de bani unei scoli private de doi lei care nu ne invata copilul decat sa fie ipocrit ?

Cum ar fi sa traim ceea ce doar visam?

 

 

Am renuntat la tot, la mormane de haine si pantofi, la obiectele cumparate compulsiv, pe care nici macar nu mai aveam chef sa le scot din ambalaje, la casa, masina, asigurari, serviciu.

Ce era atat de complicat si apasator s-a transformat intr-un simplu cont bancar. Atat.

 

Va doresc sa traiti macar o data in viata senzatia asta de profunda libertate.

 

 

In ziua in care totul se limpezise scriam:

“Sunt doar eu.

Goală pe sub hainele astea neutre.

În metrou, la fel cu oricare(poate mă trădează încă pantofii).

Sunt doar eu

alunecând ca un peşte.

Eliberată, năucă, neliniştită.

Sunt buzunar plin cu lozuri

si bilet mototolit de o fată blondă,

frunză sau ploaie picurând peste ea.

Sunt pas obosit.

Sunt liniştea unuia care nu mai are ce pierde.”

 

 

Asa am plecat in lumea larga.

Dusi de intamplari, fara o destinatie clar stabilita, doar stiind ca exista un loc la malul unei mari.

Din aproape in aproape am ajuns unde trebuia, asistand la jocul hazardului, primind semne bizare (ar spune unii), pornind in miez de noapte spre necunoscut.

Am gasit locul si rostul si linistea acum cand nu mai avem decat lucrurile esentiale.