Asezatul vietii in cateva cutii are o intimitate despre care se povesteste greu. Multul concentrat in putin, lucrurile de care uitasem, amintirile pe care mi le poate declansa pana si o bucatica de hartie… E un ritual de curatare. Arunc tot ce nu-mi mai trebuie sa incep altceva, aleg ce e important de ce nu. Sambata ne mutam. Sunt destul de eficienta. Azi mi-a ramas timp sa fac bile si sa dau o fuga la plaja cu Vladimir.
Vremea e superba, nu bate vantul deloc, iar copilul s-a schimbat dramatic. De cand am venit parca e altul. A renuntat singur la calculator, adica nu-l mai deschide deloc desi inainte era maniac, e preocupat de scoala, nu mai spune NU la orice si vrea sa iesim cu bicicleta. Ma uit la el cu ochii mari si il intreb in gluma daca s-a lovit la cap, dar in sinea mea sunt foarte fericita. Ii spun si lui „sunt fericita ca m-ai ales sa fiu mama ta”. „An tan te dizemane compane…ma duc la doamna asta ca e draguta” imi arata el cum m-a ales inainte sa apara pe lume.
E a doua zi cand venim la Guincho. Ieri ne-am catarat pe stanci, pana la un fort indepartat si acolo, deasupra marii am avut o discutie despre viata noastra. Copilul asta e tot numai lumina. Are o justete, o blandete si o intelegere cand priveste lumea …
Azi nu ne-am mai spus nimic, dar ne-am jucat in nisipul ud. „Parca esti sora mea mai mica” imi zice amuzat cand ma supar ca-mi surpa castelul. E treaba serioasa cu castelul. Am gasit o ingenioasa tehnica sa-l inalt. Fascinant cum se scurge nisipul odata cu apa din pumnul meu, depunandu-se strat peste strat intr-o constructie bizara.
Vladimir s-a ocupat de peisaj sapand canale si lacuri, care izvorau imediat ce scotea putin nisip. „Suntem iarasi mici, mama!”
„Suntem” ii raspund fara sa mai am idee de timp.
Am facut pe seara placinta cu mere pentru ca viata e frumoasa si simt nevoia s-o sarbatoresc.
