Ieri am inchis un cerc. L-am inchis cu dragoste. Cercul vietii mele cu Claudio.
Sunt chestii pe care am da orice sa nu le facem, totusi ele sunt singurele de facut. Eram impartita. Plecasem si nu plecasem. Aveam aproape toate lucrurile in casa noastra, iar ele devenisera un pretext sa ma duc acolo, sa imi intalnesc iubirea, sa ne vedem, sa ne atingem. Bucurie urmata de gol, de tristete, de sentimentul ca nu asta e calea, ca nu jumatatile de masura limpezesc, ca nu frica rezolva. Ele arata doar dimensiunea necredintei noastre.
Simteam pe unde e drumul, dar imi statea pe inima ceva ca un pisoi indaratnic tinandu-se cu ghearele, impiedicandu-ma sa nu o iau pe acolo. N-avea argumente, doar o impotriveala pe care in sfarsit am vazut-o fara sens.
Sa rupem pisica! Nu stiu de unde vine formula asta radicala, dar s-a suprapus bine cu imaginea a ceea ce imi statea in cale asa ca m-am decis s-o rup.
Ideea desprinderii durea atat de tare incat atunci cand m-am taiat, din greseala, cu cutitul de paine ma uitam cum imi intra in carne harsaind si nu simteam absolut nimic. Am plans pana n-am mai putut, m-am dus la culcare stoarsa, iar ieri, ziua X, dimineata m-am trezit si parca nu mai eram eu. Nici unul din gandurile care ma napadeau de cum deschideam ochii nu mai exista. O tacere nesfarsita la mine in cap, iar pe inima nici urma de pisica. Indurare! Primisem indurare, fusesem absolvita de chin si asta insemna ca in sfarsit luasem decizia potrivita.
Mi-am petrecut dimineata multumindu-i iubitului meu printr-o scrisoare, dupa pranz m-am urcat cu Anna in camioneta ei bohemian chic luand drumul Lisabonei pe marginal(soseaua de langa ocean). Nici urma de drama. Ma simteam usoara si increzatoare.Initial vorbisem cu Claudio sa facem impreuna mutarea, dar pentru ca durea tare chiar ideea am preferat sa ne scutim de un chin in plus.
Sa scoatem emotia din poveste! zice Anna cu practicul ei spirit olandez. Ce mai ramane? O suma de lucruri de pus in cutii si genti, de incarcat , de descarcat, de aranjat la un moment dat undeva. Asa am strans din casa, intr-o completa neutralitate(adica aproape completa ca am izbucnit in plans de cateva ori).
Cu masina plina, ne-am intors spre Cascais. Era soare printre nori. Radeam cat de tiganci suntem, cum caram o gramada de lucruri dupa noi in viata si facem mare caz de ele, dar cum sunt momente cand ne-am descotorosi bucuroase de tot, cum nimic nu e vesnic si nimic nu garanteaza nimic.
La un semafor bagam de seama ca de sub capota iese fum. Oprim la o benzinarie in apropiere. Fumul se face mai gros, iar Anna descinde din masina ca o vedeta rock in plin concert. Artificii ii mai trebuiau, dar slava Domnului n-au fost ca asta ar fi insemnat motor explodat.
Nu pusese apa in instalatie NICIODATA si se uita cu ochi mari, de copil la barbatii adunati ciorchine in jurul masinii care isi etalau de zor cunostintele in domeniul auto, amuzati de asa ignoranta feminina.
Trebuia sa fi fost deja in Cascais unde avea o intalnire importanta, dar statea langa motorul clocotind care scotea jerbe de lichid negru si fum. Apare miraculos un vecin de-al cafenelei, domn binevoitor care se ofera s-o duca repede la destinatie. Pleaca. Eu il sun pe Claudio sa vina sa caram lucrurile din benzinarie. Stau in masina singura. La picioare am cutia cu obiectele din cimitir. Vad gandacul urias din Sintra zacand cu labutele in sus, soparla Veronica prafuita printre pietre, fluturele…Ma pun pe ras, si rad si rad. Parca sunt undeva sus de unde ma pot privi cum stau in camioneta harbuita zgaindu-ma la o cutie cu pietre si animale moarte, razand de mine insami si de toata viata asta care pare uneori doar o gluma absurda.
Norii anunta furtuna. Mi-e somn. Stau cuminte fara sa astept. Vine Claudio. Are ochi obositi, la fel ca ai mei. Situatia nu lasa loc melodramei, avem de carat bagajele. Treburile de genul asta infratesc oamenii. Doamne cat il iubesc, dar disperarea a disparut, il iubesc asa de parca am inima pana in cer. Sunt bucuroasa ca s-au intamplat toate cum s-au intamplat.
Ploua. Ploua sa spele pamantul de durere, ploua, oceanul licareste in amurg, ploua si miroase a padure uda, ploua, ma simt fericita de parca toata lumea e a mea.
Descarcam, facem un al doilea drum. Tacem mergand cu masina. Timpul e etern. S-a lasat noaptea. Acum as putea sa mor. De fapt asa as vrea sa plec de pe lumea asta, intr-o noapte cand sunt peste masura de fericita, cand am certitudinea ca e suficient sa vreau sa zbor si pot zbura.
Ne oprim la casa Annei sa-i dam cheia de la masina. N-am mai vizitat-o pana acum. Sta intr-un paradis salbatic, intr-o casa fascinanta, dar despre ele alta data. Plec si de acolo cu sentimentul ca se tese o mare taina, ca mica noastra comunitate de oameni cumsecade e inconjurata cu nesfarsita iubire de intreg universul.
Oh, ce norocoasa sunt!
Ajung acasa, la familia mea paraguaiana. Sara prajeste mandioca. Mi-e foame de mor. Ma imbie cu bucatile rumene, fierbinti. Mananc cu pofta. Vladimir vorbeste cu Dan pe skipe. Ma alatur. Intre noi e totul bine. Vladimir e calm. Vorbim mult, ne impacam, ne intelegem, ne deschidem unul catre altul, eu cu smerenie, el cu intelepciune si iertare. Se va intoarce in Romania. Dan e incantat ca a gasit scoala potrivita unde sa-l inscrie.
Dan mi-e frate, frate bun si drag. Nu vorbim toata ziua buna ziua, dar simt ca ii pasa, ca are grija. Ma bucur ca vor fi impreuna. Ii ascult cum vorbesc de chestiile care ii pasioneaza pe amandoi, cum sunt legati, prieteni mai presus de orice.
Ma bag in pat multumind prin ferestruica taiata in acoperis, lui Dumnezeu.
si Rares, sotul ei, veniti in vacanta s-au gandit sa-mi faca o vizita surpriza. Pai ce surpriza, din aia de mi-au tremurat genunchii de emotie, ca mai nu reuseam sa urc scarile pana pe terasa unde ma asteptau sa vorbim.
